Carol al II-lea a instituit conducerea autoritară în anul 1938 ca o consecință a unui amestec de factori interni și externi. Viața politică a Regatului României a fost marcată de volatilitate, clivajele socio-economice existente și provocările economice rezultate din Marea Criză. Toate acestea au dus la pierderea încrederii populației în instituțiile democratice.
Prima jumătate a secolului XX a fost caracterizată de conflicte militare, instabilitate și extremism politic. Anul 1938 a fost anul ascensiunii „Totul Pentru Țară”, un partid de extremă dreapta, condus la momentul respectiv de Corneliu Zelea Codreanu. Scopul „cămășilor verzi” era reorientarea politicii externe a Regatului României spre Axa Berlin-Roma-Tokyo.
Guvernul se afla într-o stare de confuzie și instabilitate, fapt care a permis regelui Carol al II-lea să intervină și să instaureze dictatura regală.
Instaurarea dictaturii regale
Sâmburii loviturii de stat a regelui Carol al II-lea au fost plantați în 1937, când două partide de extremă dreapta au intrat în Parlament, anume Totul Pentru Țară și Partidul Național Creștin (PNC).
Regele era în conflict cu legionarii conduși de Codreanu, motiv pentru care l-a numit drept premier pe Octavian Goga. Acesta a avut o activitate antisemită și pro-germană, cu toate că monarhul a numit în Guvern și politicieni pro-occidentali, cum a fost Armand Călinescu. În timp ce Goga închidea publicații precum „Adevărul”, „Dimineața” și „Lupta”, sub acuzația de „orientare evreiască”, violențele legionarilor și a lăncierilor (mișcare paramilitară fascistă a PNC) au adus Regatul României în pragul unui război civil. Situația în plan extern era la fel de gravă din cauza viziunii pro-naziste promovate de Octavian Goga.
În acest context a fost realizată lovitura de stat din 10 februarie 1938, când Regele Carol al II-lea l-a demis pe Octavian Goga din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, și l-a numit pe patriarhul Miron Cristea în fruntea guvernului nou format. Mai mult, pe 16 decembrie, a fost înființat partidul unic „Frontul Renașterii Naționale”.
Autoritatea lui Carol al II-lea, susținută de Constituția din 1938
Astfel, pe 24 februarie a fost adoptată o nouă constituție, au început represaliile antilegionare, iar căpitanul cămășilor verzi, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat.
Legea fundamentală adoptată de monarh urmărea limitarea individualismului. Constituția avea 8 titluri și 100 de articole și a rămas în vigoare din 1938 până în 1940.
Consacra principiul supremației regelui, astfel încât se suprima/încălca separarea puterilor în stat. Regele era capul statului și concentra toate atribuțiile – toate din 1866, fără inițiativa legislativă (el dădea decretul lege). Guvernul nu mai răspunde în fața Parlamentului, ci direct față de rege, iar o mare parte din atribuțiile Parlamentului sunt preluate de monarh. Astfel, Parlamentul dintr-un factor politic, esențial, a devenit o instituție fără principalele atribuții. Regele numea jumătate din membrii Senatului, putea refuza fără motive sancționarea legilor adoptate, elabora decrete-legi și putea semna tratate politice și militare fără acordul Parlamentului. În fapt, exercițiul puterilor constituționale a trecut în mâinile regelui, iar România a devenit o monarhie autoritară, în care regele domnea și guverna.
Se limitau și încălcau parțial drepturile și libertățile cetățenești. Astfel, se controla corespondența, se desființau sindicatele, s-au desființat partidele politice, s-a instituit moonopartidismul. Erau prevăzute formal: libertatea conștiinței; libertatea învățământului; libertatea presei; libertatea muncii.
Dreptul de vot – universal s-a modificat deoarece a crescut limita de vârstă la 30 de ani, dar doar pentru știutorii de carte, inclusiv pentru femei, dar care nu erau eligibile.
Această constituție a avut ca scop consolidarea puterii regale și salvarea statului de revizionism și pierderi teritoriale. Totuși, evoluția ulterioară a evenimentelor nu a justificat înlăturarea regimului democratic și înlocuirea lui cu unul autoritar, potrivit Wikipedia.
