În urmă cu 104 ani, la 15/28 noiembrie 1918 se adopta de către Congresul General al Bucovinei, în Cernăuți, moțiunea istorică ce făcea referire la „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”, urmând ca la scurt timp, 18/31 decembrie 1918, prin degcret regal, să se consființească consfinţit actul unirii Bucovinei cu România.
A urmat apoi ca doi reprezentanţi din aceste provincii, Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, să ocupe funcții în Guvernul României. La un an distanță, printr-o şedinţă solemnă a Parlamentului de Iași la 29 decembrie 1919, să se confirme oficial actul Unirii. Până la această realizare, a fost cale lungă, căci primul act al procesului de reîntregire naţională a statului român datează de la 27 martie/9 aprilie, anul 1918. Atunci, Sfatul Ţării s-a întrunit în cadrul unei şedinţe festive, votând istorica unire a Basarabiei cu România.
Rezultatul pozitiv al acestui vot pentru că s-au înregistrat 86 voturi pentru, 3 împotrivă şi 35 abţineri, a fost apoi către preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, care a declarat ulterior: „În numele poporului român şi al regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte şi în veci! Trăiască România Mare!”.
Suferințele din Bucovina
Pentru Bucovina se arătase astfel o perioadă de liniște și siguranță, pe parcusrul anilor de război, acest teritoriu a trecut prin multe suferițe. În Bucovine avuseseră loc numeroase operaţii militare desfăşurate desfășurate de trupele rusești ce invadaseră zona. Pe de altă parte, potrivit rapoartelor oficiale, mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă.
Un număr mare de preoţi români, învăţători şi ţărani simpli au fost trimişi forțat în lagărele de concentrare. Bucovina ocupa atunci o poziție strategică, căci se afla la mijlocul intereselor austriece, ruseşti și ucrainene.
Consiliul Naţional Ucrainean a convocat în scurt timp, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă. Reprezentanții au proclamat la 6/19 octombrie, „independenţa” teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, fapt ce a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina.
Decretul-lege prin care regele Ferdinand I a consfinţit unirea Bucovinei cu Romania, apărut în Monitorul oficial nr. 217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919. Foto: (c) ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI / AGERPRES
Problemele transilvănene
După Bucovina, la rând venise teritoriul Transilvaniei. A urmat apoi ca la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg din Austro-Ungaria să trimită manifestul acestuia intitulat „Către popoarele mele credincioase” ce avea drept scop reorganizarea acestei țări într-o federaţie de şase state „independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean). Ținutul Transilvaniei continua să rămână sub dominație ungară, iar partea de nord-vest a Bucovinei, adică oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, îi reveneau Ucrainei.
Acest lucru a deranjat foarte mult, fapt ce a dus la convocarea Adunării de la Iaşi, din data de 6/19 octombrie 1918, loc unde s-au întrunit reprezentanți ai românilor emigraţi din Austro-Ungaria. Aceștia au luat hotărârea de a nu recunoşte dreptul Coroanei Austriece de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina.
Aceștia doreau cu ardoare să lupte „prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române”.
Când românii au vrut să fie români
A doua zi, la 4/17 octombrie, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria. Răspunsul acestora bazat pe o nemulțumire cruntă a urmat rapid, căci la 16/29 octombrie 1918, s-a stabilit declaraţia a „Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni”. Parlamentarii români își exprimă astfel voinţa populară, proclamându-se dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banatul, Maramureşul şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.
Mai la Nord, în Bucovina de această dată, liderii mișcării naționale românești din zonă au realizat o serie de acţiuni. Sextil Puşcariu, o persoană foarte influentă care avea legături strânse cu refugiaţii bucovineni, dar şi cu factorii politici de la Iaşi, a hotărât, împreună cu un grup de colaboratori, să înfiinţeze publicaţia „Glasul Bucovinei”. În primul număr al acestei publicații a apărut astfel programul unioniştilor bucovineni, intitulat „Ce vrem”.
Acesta din urmă preciza astfel: „Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne cârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti”.
Iar asta nu a fost tot, căci la iniţiativa lui Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, la data de 14/27 octombrie s-a organizat la Cernăuţi, o importantă adunare naţională. S-au adunat aici deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti.
Scopul lor a fost îndeplinit, căci a fost adoptată astfel o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau „în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti”. Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a luat mai apoi hotărârea: „Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”, citează Agerpress.
A fost instituit apoi un Consiliu Naţional, format din 50 de membri ce reprezentau diferite pături sociale. Ținta acestora era, de această dată, „spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”. Consiliul a format imediat ceea ce s-a numit Consiliul Secretarilor de Stat, o instituție cu caracter de guvern, format din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.
Când adversarul pică, trebuie să acționezi
Nu a durat mult și a avut loc abdicarea împăratului Carol I, fapt ce a provocat un dezechilibru imens și a aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie. În acest sens, în Bucovina au avut loc foarte multe conflicte între români şi ucraineni.
Profitând cât se poate de repede de această situaţie, Consiliul Naţional Român a cerut imediat guvernului de la Iaşi să trimită trupe pentru a nu lăsa să se pornească acţiuni ale ucrainenilor şi nici extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand al României a aprobat această cerere, iar la 11 noiembrie, trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. Astfel, la 12 noiembrie, s-a declarat că românii îşi impun autoritatea asupra întregii Bucovine.
Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, a prezentat Moţiunea pe care au hotărât-o reprezentanți a diferitelor zone din Bucovina. Astfel, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. La acel moment, atât reprezentantul polonezilor, Stanislaus Kwiatkowski cât şi cel al germanilor Alois Lebouton s-au pronunţat în favoarea unirii.
„Glasul Bucovinei” a fost publicația care a susțiut cele hotărâte: „Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. Congresul a transmis o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă hotărârea cu privire la „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României”. Apoi, o delegaţie s-a deplasat până la Iaşi pentru a-i înmâna actul de Unire regelui Ferdinand.
