În anul 1571 Imperiul Otoman captura pentru prima dată insula Cipru. Timp de sute de ani, Ciprul s-a aflat sub influența Constantinopolului, până la războiul ruso-turc din 1877-1878, când conducerea insulei revine Marii Britanii. La începutul Primului Război Mondial, în contextul în care Imperiul Otoman aderă la alianța Puterilor Centrale, Marea Britanie anunță anexarea insulei. În 1923 este semnat tratatul de la Lausanne, unde Turcia renunță la orice pretenție față de Cipru.
La nivel local, pe insulă, au existat tensiuni periodice între populația greacă cipriotă și populația turcă cipriotă. Grecii ciprioți au început să-și dezvolte o proprie mișcare ideologică numită Enosis care își propunea unirea Ciprului cu Grecia[1]. În anul 1955 ia naștere organizația EOKA care se formează din start ca o organizație paramilitară care își dorește Enosis și care luptă împotriva trupelor Marii Britanii[2].
Constituția Ciprului, care niciodată nu a fost respectată
Puterile interesate de soarta ciprului, Marea Britanie, Turcia și cu Grecia, reușesc prin negocieri să aducă la masă un reprezentant politic al părții grecești și unul al părții turce. Astfel, în anul 1959 sunt semnate Acordurile de la Londra și Zurich, unde Marea Britanie, Turcia și Grecia, alături de viitorul președinte grec Makarios și viitorul vicepreședinte turc Fazıl Küçük, cad de acord cu privire la o constituție a Republicii Ciprului.
În primul articol al Constituției Republicii Ciprului este menționat faptul că statul este condus de un regim prezidențial unde mereu președintele este grec și vicepreședintele este turc. Aceștia aveau să fie aleși de propriile comunități, iar Parlamentul avea să fie compus 30% din turci ciprioți și 70% din greci ciprioți.[3]
Statul Cipru ia naștere în data de 16 august 1960 când se semnează Tratatul de Garanție, la Nicosia, între Marea Britanie, Turcia, Grecia și republica Ciprului. În tratat este menționat că „Grecia, Turcia și Marea Britanie, recunosc și garantează independența, integritatea teritorială și securitatea Republicii Ciprului”[4].
Conflictul interetnic care a șocat scena internațională
Sistemul politic nu funcționează, deoarece partea greacă condusă de Makarios vrea să modifice constituția[5], iar tensiunile continuă să escaladeze între cele două comunități. În urma mai multor luni de conflict social are loc Bloody Chrismas, începutul unor evenimente cu caracter de război civil. Începând cu data de 21 decembrie 1963 a escaladat un conflict care a continuat pe parcursul mai multor luni. La sfârșitul său, 500 de greci ciprioți, 1.200 de armeni și 25.000 de turci ciprioți și-au părăsit satele sau comunele[6]. Locuințele lor au fost vandalizate, distruse, oamenii au fost uciși într-un conflict ce dădea semnele unei epurări etnice.
Violențele au fost atât de grave încât au atras atenția comunității internaționale încă de la început. Pe data de 15 februarie 1964, reprezentanții Marii Britanii și ai Ciprului au ceruit intervenția imediată a Consiliului de Securitate. Pe data de 4 martie este adoptată rezoluția 186.[7]
Implicarea ONU în conflictul din Cipru
Consiliul de Securitate le cere tuturor statelor membre ONU să nu intervină în niciun fel pentru a nu agrava conflictul din Cipru. Aici se face o referire indirectă la o posibilă intervenție a Greciei sau Turciei în baza Tratatului de Garanție – acel moment putea escalada și declanșa un război între cele două state. În baza rezoluției se recomandă instalarea unei misiuni ONU pentru menținerea păcii, doar dacă guvernul cipriot este de acord. Secretarul General al ONU urmează să se consulte cu statele garante, Grecia, Turcia și Marea Britanie, alături de Cipru, pentru a numi comandatul misiunii. Costurile sunt întreținute de guvernul ciprot și de statele care își trimit trupe în misiune. Consiliul de Securitate recomandă ca Secretarul General, alături de reprezentanți ai guvernului Ciprului, Greciei, Turciei și Marii Britanii să numească un mediator pentru a raporta periodic secretarului general cu privire la evoluția evenimentelor[8].
Astfel se stabilește misiunea UNFICYP, cea mai veche misiune de menținere a păcii coordonată de ONU care funcționează și în prezent[9]. Încă din prima fază a escaladării conflictului observăm că Grecia și Turcia, la recomandarea Marii Britanii și a Ciprului, au negociat prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, sub umbrela și interesele Consiliului de Securitate. Acest lucru a fost foarte favorabil pentru Marea Britanie, care în continuare deține teritorii pe insula Ciprului, baze militare, care a ales să nu intervină în conflict, dar și pentru Cipru, deoarece a evitat un potențial conflict armat între Turcia și Grecia pe teritoriul său.
Misiunea UNFICYP are scopul de a preveni reluarea violențelor, de a contribui la menținerea și restaurarea păcii și ordinii, alături de returnarea la condițiile „normale”, conform textului rezoluției 186[10]. Este numit ca prim comandant militar al misiunii, dar și mediator, având o dublă funcție de reprezentare pentru ONU, al 7-lea președinte al Indiei, generalul Gyani Singh. A mai existat un singur caz de reprezentant cu dublă funcție, generalul K. S. Thimayya, venit tot din India în luna iunie a anului 1964. Din luna septembrie este numit ca mediator Galo Plaza Lasso[11].
Generalul Gyani devine Comandatul Misiunii UNFICYP pe data de 6 martie 1964, însă tensiunile continuă să escaladeze, situația din Cipru se deteriora constant. Pe data de 9 martie Secretarul General al Națiunilor Unite, U Thant, trimite mesaje președintelui Ciprului și Miniștrilor de Externe ai Greciei și Turciei, facând apel la cele două comunități pentru a înceta violențele. Guvernul Turciei trimite mesaje către președintele Makarios pe 12 martie, și către U Thant pe 13 martie, transmițând că dacă atacurile asupra turcilor ciprioți nu se opresc imediat, Turcia va interveni unilateral sub Tratatul de Garanție și va trimite militari turci până când forța Națiunilor Unite, UNFICYP, va ajunge pe insulă. Secretarul General răspunde diplomatic, spunându-i că nu e nevoie de o intervenție militară deoarece forța UNIFCYP se formează[12].
La cererea reprezentanților Ciprului, Consiliul de Securitate a avut o întâlnire de urgență pe data de 13 martie și a adoptat rezoluția 187, în contextul în care Turcia dorea să trimită trupe militare în Cipru, iar Grecia își mobiliza și ea forțele armate. Rezoluția 187 cere din nou tuturor statelor membre ONU să nu intervină sau să nu realizeze vreo acțiune care ar putea înrăutăți situația din Cipru. Pe de altă parte, se afirmă faptul că forța militară care avea să stabilească pacea în Cipru era pe drum[13].
Primele trupe străine care ajung în Cipru
Tot pe data de 13 martie 1964 Canada trimite de urgență trupe în Cipru, fiind urmată de contingentele irlandeze, finlandeze și suedeze. Se instaurează Linia Verde, demilitarizată, prin care trupele Națiunilor Unite împart în două insula între comunitatea de greci ciprioți și cea de turci ciprioți.
Procesul de negociere al Națiunilor Unite are loc în conformitate cu dreptul statelor garante și cu scopul de a proteja integritatea și suveranitatea Republicii Ciprului. Totuși, în momentul în care erup violențele, turcii ciprioți renunță la reprezentarea parlamentară și comunică la masa negocierilor prin intermediul Turciei. La fel cum o parte dintre grecii ciprioți își doreau unirea cu Grecia, o mișcare similară exista și printre turcii ciprioți, care doreau un stat independent. Această opinie a crescut în popularitate deoarece turcii ciprioți consideră că nu există o formulă perfectă care să-i facă simțiți reprezentați corect ca o minoritate în statul Cipriot[14]. Sentimentul separatist creștere pentru turcii ciprioți în timp ce la nivel oficial, grecii ciprioți își doresc stabilirea păcii pentru a controla insula.
Ultimul eveniment important al anului 1964 este rezoluția 192, adoptată pe data de 20 iunie, când Consiliul de Securitate constata sfârșitul stării de criză și diminuarea conflictului.[15] Misiunea UNFICYP a stabilizat situația Ciprului prin separarea celor două comunități, conflictul fiind înghețat, misiunea fiind prelungită periodic până în zilele noastre.
Cipru, o țară ce a rămas divizată până în zilele noastre
În prima fază a conflictului, interesele actorilor au fost diverse. Republica Ciprului era dominată de politica grecilor ciprioți, a președintelui Makarios, care dorea să schimbe constituția pentru o mai bună guvernare greacă a insulei. Interesele turcilor ciprioți erau de a contribui la modul în care politica este realizată în stat, însă aceștia ajung rapid la concluzia că numai un sistem ce le poate acorda autonomie/independeță poate fi fezabil. Obiectivul Marii Britanii este de a stabiliza conflictul social de pe insulă pentru a nu atrage asupra sa susținerea Greciei și a Turciei. Într-o astfel de situație, cele două puteri ar fi putut transforma insula în teatru de operațiuni, fiind pusă la încercare securitatea Mediteranei. Interesele Greciei sunt culturale, strategice și economice – Ciprul poate fi un punct de influență al Greciei în bazinul Mării Mediteraneene, relațiile bilaterale comerciale fiind importante pentru ambele state și în ziua de astăzi. Interesele Turciei s-au transformat rapid în interesele turcilor ciprioți, scopul Turciei fiind de a stabiliza conflictul și de a garanta securitatea turcilor de pe insulă. O intervenție militară turcă ar fi însemnat o garantare a autonomiei/independenței turcilor ciprioți, lucru ce nu era dorit de restul actorilor deoarece ar fi schimbat balanța de putere din regiune. Obiectivul Națiunilor Unite este de a stabiliza conflictul pentru a evita o destabilizare a Mediteranei și de a garanta securitatea insulei până la încheierea disputelor.
În următorii 10 ani erup mai multe situații de criză, asasinate politice, conflicte între comunități, însă situația este ținută sub control datorită misiunii UNFICYP. Diferențele dintre comunitățile etnice devind din ce în ce mai mari mai ales în contextul în care o guvernare bilaterală a insulei nu reușește să funcționeze.
Politica turcă a fost profund influențată și de mișcarea ideologică denută kemalism, sub ideea conform căreia comunitatea turcă internațională trebuie să fie protejată de Turcia. Acest naționalism a fost reflectat și în deciziile de politică externă ale Turciei cu privire la conflictul din Cipru. Aceste nuanțe ale politicii externe î se observă și la momentul loviturii de stat din Grecia, din 1974.
[1]French, David, Fighting EOKA: The British Counter-Insurgency Campaign on Cyprus, 1955-1959, Great Britain, Oxford University Press, 2015, p. 17
[2] Ibidem, p. 1
[3] Cypru’s Constitution of 1960 with Amendments through 2013. Subsequently amended, accesat pe https://www.constituteproject.org/constitution/Cyprus_2013.pdf?lang=en
[4] „Treaty of Guarantee” în United Nations – Treaty Series 1960, no. 5475, accesat pe https://peacemaker.un.org/sites/peacemaker.un.org/files/CY%20GR%20TR_600816_Treaty%20of%20Guarantee.pdf
[5] Zahou, Elias, „1963 is still a historical minefield” în Cyprus Mail, 22 decembrie 2013, accesat pe https://cyprus-mail.com/2013/12/22/1963-is-still-a-historical-minefield/
[6] Bryant, Rebecca, „Displacement in Cyprus. Consequences of Civil and Military Strife” în Report 2, Life Stories: Turkish Cypriot Community, Oslo, Peace Research Institute Oslo (PRIO), p.7
[7] „Establisment of UNFICYP” în History, UNFICYP: United Nations Peacekeeping Force in Cyprus, accesat pe https://unficyp.unmissions.org/establishment-unficyp
[8] United Nations Security Council, Resolution 186, 4 march 1964, UN document S/5575
[9] UNFICYP, About, accesat pe https://unficyp.unmissions.org/about
[10] UNFICYP, UNFICYP MANDATE, accesat pe https://unficyp.unmissions.org/unficyp-mandate
[11] UNFICYP, Leadership, accesat pe https://unficyp.unmissions.org/leadership
[12] UNFICYP, „Operational Establishment of UNFICYP” în Establishment of UNFICYP, accesat pe https://unficyp.unmissions.org/establishment-unficyp
[13] United Nations, Resolution 187, 13 march 1964, S/5703
[14] Suha Bolukbasi, „The Cyprus Dispute and the United Nations: Peaceful Non-Settlement between 1954 and 1996” în International Journal of Middle East Studies, Vol. 30, No. 3, Cambridge University Press, august 1998, p. 413
[15] United Nations, resolution 192, 20 june 1964, S/5778