Construirea unei clădiri de utilitate publică de mari dimensiuni nu a fost a lui Ceaușescu. În fapt, s-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea (mare admirator al impunătoarelor construcții impuse sub Mussolini) din 1935. Pe atunci, acest proiect prevedea construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului.
Ideea a încolțit în mintea lui Ceaușescu după cutremurul din anul 1977. Dictatorul a vrut ca această clădire să devină sediul preşidenţiei, comitetului central al partidului comunist şi al unor ministere.
Faza 1, demolarea
Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei și relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale sau Stadionul Republicii.
Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la minimum.
Echipa de proiectare
Nicolae Ceauşescu a pus la cale organizarea unui concurs la care au participat 17 colective de arhitecţi, care mai de care mai talentaţi. Era nevoie de o idee grandioasă…
În iarna anului 1982, a avut loc ultima etapă a concursului, iar dintre toate proiectele prezentate atunci, unul singur l-a impresionat pe conducător, cel creat de către Anca Petrescu, care la acea vreme avea o temă interesantă de licenţă: dealul pe care urma să fie construită Casa Poporului.
Anca Petrescu a câştigat concursul şi la scurt timp au început şi lucrările de ridicare a giganticei construcţii.
Data oficială
Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcţie a Casei Republicii (n.r. Casa Poporului) şi a Bulevardului „Victoria Socialismului“ a avut loc pe 25 iunie 1984. Ziua marca și momentul punerii primei lopeți de ciment la fundația megaloclădirii.
Pentru ridicarea fortăreţei dictatorului au lucrat la foc continuu circa 20.000 de oameni.
Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii şi este a doua construcţie administrativă din lume ca suprafaţă, după Pentagon, de 64.800 km2. Are o formă dreptunghiulară, cu dimensiuni impunătoare: 270 metri la faţada, 240 metri pe lateral, o înălţime de 84 metri şi o adâncime (sub 0 m) de 92 metri.
Clădirea are 12 etaje, 4 niveluri subterane şi un buncăr nuclear, 1.100 încăperi, două galerii monumentale de 180 metri lungime şi 18 metri înălţime.
Cea mai mare încăpere este Sala Unirii, cu o înălţime de 16 metri şi o suprafaţă de 2.200 metri pătraţi. A fost construită între 1984 şi 1989, pe locul unor mănăstiri demolate în acest scop şi al Dealului Uranus, care a fost nivelat.
Obsesia
Ceaușescu verifica periodic modul în care acestea decurgeau. În fiecare zi de sâmbătă, Nicolae Ceauşescu pleca de acasă la ora 6.00 şi făcea vizite pe şantiere din Bucureşti. La ora 14.00, era, în fiecare săptămână, la cel mai mare şantier din Capitală: cel de la Casa Poporului. Însoţit de cele mai multe ori de miniştri, conducătorul ţării venea să discute cu arhitectul-şef, care trebuia să îi prezinte evoluţia construcţiei. Tot în cadrul acestor vizite, trebuia să i se pună la dispoziţie planul de muncă pentru săptămâna care urma. Uneori venea însoţit şi de Elena Ceauşescu, soţia sa, dar de cele mai multe ori, în vizitele oficiale de pe şantiere, prefera compania altor oameni din stat.
Conform World Records Academy, Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume, intrând de trei ori în Cartea recordurilor.
Secrete antiatomice
Colonelul în rezervă Nicolae Kovacs, omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului a făcut unele dezvăluiri, puțin cunoscute și dezvăluite populației de rând, chiar după răsturnarea regimului Ceaușescu. A relatat multe aspecte privind „o rețea de subterane”, în legătură cu palatul.
Pentru a-și realiza sarcinile a avut sub comandă 12.000 de militari rezerviști. El a dezvăluit că în Casa Poporului sunt circa 5.000 de încăperi și că în subteran sunt șapte etaje și buncărul antiatomic, o incintă cu pereți groși de 1,5 m acoperiți cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată nici de radiații.
Adăpostul antiatomic este compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unitățile militare din România – și mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.
