Pe data de 29 iunie 1866 Parlamentul României adopta prima constituție a țării. În trecut au mai existat texte legislative cu rol constituțional, însă începând cu anul 1866 și venirea lui Carol I la conducerea României, principele și-a asumat guvernarea țării după principii constituționale.
Perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza și cadrul legislativ neclar prin care puterile statului colaborau sau se controlau reciproc a fost un motiv de îngrijorare pentru Carol I. Încă din primele zile de când a ajuns în țară au început lucrările pentru redactarea unei constituții moderne.
Primele texte legislative cu caracter de constituție
Principatele Române s-au bucurat de două texte legislative cu caracter constituțional înainte de anul 1866. Primele astfel de texte au fost Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupației ruse, când eram guvernați de Pavel Kiseleff, fiind urmate de Convenția de la Paris, adoptată în urma Tratatului de pace din 1856, care încheia războiul ruso-turc al Crimeei.
Cuza a reformat acest ultim text legislativ, adoptând Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, prin care și-a sporit puterea în stat și a demarat marile reforme ale modernizării.
Constituția a fost adoptată în mod oficial de pe data de 1 iulie 1866, însă pe data de 29 iunie Parlamentul acorda textului legislativ votul său de încreder, iar pe 30 iunie Carol I o promulga. A fost inspirată după constituția belgiană, din anul 1831, dar adaptată realităților de pe plan local.
Cele mai importante prevederi ale Constituției din 1866
Constituția proclama numele oficial al statului ca fiind România (Principatele Unite Române constituie un stat indivizibil sub numele de România, articolul 1); prin această mișcare se exprima dorința de independență a țării noastre, care se afla în continuare sub vasalitatea Imperiului Otoman, neavând drept la o politică externă.
Regimul statului era monarhia constituțională, bazată pe principiile fundamentale ale liberalismului: separația puterilor în stat, guvernarea reprezentativă (pe bază de vot) și suveranitatea națională (Teritoriul României este inalienabil, articolul 2).
Puterea executivă era împărțită între Domnitor (Carol I) și Guvern (miniștrii); Carol I era cel care îl desemna pe prim ministru, care la rândul său își alegea Cabinetul, iar fiecare ministru în parte trebuia să fie acceptat de domnitor.
Domnul avea puteri extinse în stat și drepturi care arătau, în realitate, că separația puterilor nu era tocmai respectată:
- el putea convoca, amâna și dizolva Adunarea Deputaților și Senatul, cele două camere ale Parlamentului;
- el putea sancționa și promulga legi;
- avea drept de veto, adică putea să respingă orice lege/numire/decizie în stat;
- era Comandantul Suprem al Armatei, el era cel care decora militarii
- în numele său se bătea moneda, lucru ce s-a și întâmplat încă din primul an al domniei sale, altă măsură interzisă de Poartă, dar încălcată de Carol pentru a afirma independența națională
- el putea acorda amnistie sau grațiere
- puterea să declare război și să încheie pace; ca măsură de siguranță totuși, documentele erau contrasemnate de un ministru sau de către premier;
Rolul Guvernului era de a elabora proiecte de lege, trimise ulterior către dezbatere în Parlament. Guvernul trebuia să gestioneze și să administreze problemele țării.
Puterea legislativă – aparținea Parlamentului României, care era bicameral; el dezbătea și adopta bugetul, vota, modifica și abroga legile. Legislativul avea și drept de interpelare, de emitere de anchete împotriva miniștrilor în caz de nerespectare a legilor – la vremea respectivă nu exista imunitate. Carol I putea dizolva Parlamentul, conform constituției, cu condiția ca în termen de maxim o lună de zile să fie organizate noi alegeri.
Puterea judecătorească – era deținută de instanțele de judecată, organizate pe mai multe niveluri. Toate hotărârile judecătorești se pronunțau în numele domnitorului, iar judecătorii erau inamovibili (nu puteau fi transferați în alte instanțe, înlocuiți sau destituiți din funcție).
Drepturi și libertăți cetățenești
- Cetățeanul are dreptul la asociere, libertatea persoanei, a presei, a conștiinței, a cuvântului
- Proprietatea privată era declarată sacră și garantată de lege
- Dreptul la educație era garantat prin Constituție, învățământul primar era obligatoriu și gratuit, patru clase
Modificări aduse constituției
Constituția a rămas valabilă până la Marea Unire, când a fost adoptat un nou text legislativ, reprezentativ pentru noul status quo al țării, în anul 1923. Până atunci, a suferit doar câteva modificări:
- Octombrie 1879, este modificat articolul 7 (ca prevedere a tratatului de pace de la Berlin, prevedere care condiționa independența României) prin care era anulată prevederea cum că cetățenia română era condiționată de religia ortodoxă. Această măsură nu le permitea evreilor, musulmanilor sau altor confesiuni să fie cetățeni români. Țara noastră a fost printre primele din Europa care au adoptat o astfel de măsură.
- Iunie 1884, se introduce noua titulatură de Regat; țara își schimbă numele în Regatul României, iar Carol I devine Rege. Numărul colegiilor electorale a scăzut de la 4 la 3, s-a extins dreptul de vot prin scăderea censului.
- Iunie 1917, Constituția este revizuită după ce regele Ferdinand le promite țăranilor reforma agrară și vot universal dacă participă la război.
