60 de ani de la colectivizare. Cum au sacrificat comuniștii dreptul la proprietate al țărănimii

În urmă cu 60 de ani Guvernul României, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, anunța triumfător finalul colectivizării. Din 1949 până în 1962, autoritățile s-au luptat cu rezistența țăranilor, aceștia ajungând principala clasă socială ce a umplut închisorile din România comunistă. Nici în ziua de astăzi nu cunoaștem cu siguranță care au fost daunele produse de acest proces istoric și cum a fost afectată, din punct de vedere economic, țara noastră.

Am contactat Institutul Național de Statistică pentru a afla dacă există date despre perioada 1949-1962. Nici în ziua de astăzi nu cunoaștem în urma unei analize oficiale care a fost impactul procesului de colectivizare asupra PIB al României sau care au fost veniturile acestui sector în perioada respectivă. Proprietatea la comun, cea socialistă, a reprezentat cel mai ambițios proiect de restructurare al societății din secolul XX. Prin forța totalitară a regimurilor comuniste s-a realizat naționalizarea tuturor terenurilor care erau deținute de țărani.

Direcțiile colectivizării

Au existat două curente principale prin care reprezentanții Partidului Muncitoresc din România doreau să realizeze colectivizarea: completă și rapidă, prin forță, cu impunerea „noii realități sociale” cu privire la drepturile asupra proprietății, sau mai „lentă”, prin convingerea populației că este varianta mai bună. Nici comuniștii de la vremea respectivă nu știau cum ar trebui să abordeze acest proces, iar acest lucru se observă din diferitele directive impuse în timpul procesului de colectivizare.

Trebuie stabilit încă de la început faptul că procesul de colectivizare a generat, pe termen mediu și lung, o creștere a productivității agricole a României. Totuși, această realitate istorică nu poate fi spusă în afara contextului: 77% din populația țării noastre locuia în spațiul rural la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ocupându-se cu munca pământului. Pământul primit în urma reformelor agrare sau păstrat în familie din generație în generație a fost luat de către comuniști, aproximativ 12 milioane de români fiind afectați. Unii au avut de câștigat, mai ales țăranii fără pământ sau cei cu pământ insuficient, deoarece nu au mai fost nevoiți să lucreze și pe moșiile altora, în timp ce alte milioane de cetățeni s-au simțit furați de dreptul lor moștenesc.

Acel model de revoluție socială importat din Uniunea Sovietică își propusese să schimbe cu totul relațiile economice din societate, lucru pe care într-un final, l-a și realizat. De ce spunem asta? Deoarece și în ziua de astăzi, 32 de ani mai târziu de la revoluție, încă există procese ce au ca subiect pământul confiscat de comuniști în anii ’50.

Milioanele de țărani afectate de colectivizare

Colectivizarea a fost un proces realizat sub îndrumarea Moscovei și cu presiuni din partea sa. După război, armata română a fost redusă la doar o treime din dimensiunile sale, siguranța țării fiind acordată de către trupele sovietice, care s-au retras târziu, în august 1958.

Secretul colectivizării a fost, de fapt, deținerea controlului suprem asupra alimentației populației, care coordonată cu grijă de partidul-stat impunea la rândul său o mai mare putere asupra societății. Acest model stalinist de organizare a agriculturii colective a fost luat drept model și în România la începutul anilor ‘50. Sute de mii de țărani s-au opus colectivizării, în unele cazuri sfârșind uciși la comanda securității, în timp ce majoritatea dintre ei au ajuns să fie închiși. Aceasta este și realitatea din spatele închisorilor comuniste, faptul că erau pline de oameni simpli de la țară, extrem de săraci, care nu au dorit să renunțe la singura lor avere, pământul.

În 1930 75% din gospodăriile din România dețineau doar 35% din suprafața totală cultivată. Cei mai mulți români aveau terenuri cu suprafețe de 1-3 hectare, 33% din gospodării, fiind urmați de cei care dețineau între 3 și 5 hectare, 23% din gospodării, și cei care aveau între 0 și 1 hectare, 18,6% din gospodării. Statutul lor social se dorea a fi schimbat pe veci odată cu colectivizarea.

Colectivizarea avea ca scop strângerea tuturor proprietăților agricole la un loc, în posesia statului, ca după țăranii să le lucreze în schimbul unei părți din profit și din producție. Acest proces, al colectivizării, a fost împărțit de către istorici în mai multe etape. Prima, cea mai violentă, s-a desfășurat de la începutul colectivizării până la moartea lui Stalin. Venirea lui Hrușciov la putere și îndreptarea economiei către una de consum a avut un impact direct asupra politicii de colectivizare din România.

Etapele colectivizării

Prima etapă are loc în perioada 1949-1953 și este caracterizată de o politică represivă împotriva țăranilor prin care s-au realizat naționalizări în mod forțat. Este perioada în care sunt înființate primele GAC-uri, Gospodării Agricole Colective și CAP-uri, Cooperativele Agricole de Producție. Miza din spatele colectivizării era foarte mare, deoarece era primul mare proiect național al socialismului.

„Numeroși țărani au fost spoliați, umiliți, maltratați, închiși şi chiar uciși, ororile acestei crunte campanii de represiune fiind documentate de mii de pagini de arhivă conținând sentințe judecătorești de condamnare la ani grei de închisoare ale țăranilor ce își apărau proprietatea, rapoarte secrete ale Securității şi conducerii Partidului Muncitoresc Român, precum și de mărturiile cutremurătoare ale supraviețuitorilor acelei perioade”, se menționează în raportul Tismăneanu.

Crearea gospodăriilor agricole avea scopul de a anula reforma agrară care câștigase cât de cât popularitatea Partidului Muncitoresc din România. La vremea respectivă erau identificate 5 categorii de agricultori: țăranii lipsiți de pământ (2,5% din populație), țăranii săraci (cu pământ insuficient, 57%), țăranii mijlocași (34%), chiaburii și restul proprietarilor (7% ambele categorii).

În perioada 1949-1953 colectivizarea s-a realizat prin intermediul organelor de forță, autoritare, ale statului român. Prin intimidări, proteste, procese și sentințe. Până în anul 1951 fuseseră închiși peste 80.000 de țărani. În 1952, terenul colectivizat însuma aproape 2% din suprafața agricolă.

Finalul colectivizării

În 1953 când Stalin a murit procesul de colectivizare a intrat într-o etapă de stagnare, în care conducerea statului s-a axat pe operaționalizarea gospodăriilor agricole. Așa începe cea de-a doua perioadă a colectivizării, din 1953 în 1962.

Prima regiune complet colectivizată a fost declarată în 1957: Constanța.  În următorii 5 ani organizațiile regionale ale Partidului Muncitoresc Român s-au luat la întrecere cu privire la naționalizarea terenurilor țărănimii. În anul 1962, în aprilie, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunța în cadrul plenarei speciale a CC al PMR că procesul de colectivizare s-a încheiat, iar statul român deținea 96% din terenul arabil al țării și 93% din suprafața agricolă.

Această perioadă a rămas în istoria națională drept una tragică. În toată această poveste intră și țăranii care au fost deportați în câmpia Bărăganului pentru a munci pământul, aproximativ 40.000 conform unui raport coordonat de Silviu Sarafolean, care la vremea respectivă era președinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan de la Timișoara.

„Nu ştiai ce să-ţi ei, să-ţi iei făină, să-ţi iei o haină, un lucru de valoare… Nu ştiai de fapt unde te duci. Toată lumea bănuia că ne duce în Siberia. Că pentru Siberia, de ce să ne luăm lucruri cu noi. Era o totală groază şi lipsită de orice umanitate. Ne-au dus cu căruţele şi cu bagajele într-un câmp, absolut lan de grâu, în mijlocul unui lan de grâu, la vreo 7 km de această gară şi foarte departe de următoarea gară. Deci, în plin câmp, în cântec de greier, cu stele deasupra noastră, sub cerul liber. Şi ne-am pus acolo paturile şi am dormit în aceea noapte sub cerul înstelat”, își amintea Silviu Sarafolean, care a murit în anul 2012.