Care a fost impactul reformei agrare realizate în timpul domniei lui Cuza? S-a îmbunătățit situația țăranilor? Cum au evoluat exporturile României în secolul XIX? Cum arăta radiografia populației la sfârșitul secolului XIX? Toate aceste întrebări sunt esențiale pentru a înțelege nivelul de trai și modul în care românii reușeau să supraviețuiască acum mai bine de 120 de ani.
În 1864 Alexandru Ioan Cuza, cu ajutorul mai multor actori politici importanți ai vremii, organizează o lovitură de stat prin care instaurează un nou regim. Un nou text legislativ cu caracter de constituție este adoptat – Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Prin intermediul noului context legal, domnitorul începe să pună în mișcare cele mai importante planuri ale guvernării sale, alături de guvernul Mihail Kogălniceanu.
Prima mare reformă pe care o introduce este cea agrară. Legea rurală a fost promulgată în august 1864. Domnitorul a declarat la vremea respectivă că legea avea obiectivul de a distruge claca și de a transforma țăranii în proprietari. Peste 400.000 de țărani au primit 2,5 milioane de hectare de pământ, dintre care 70% pământ arabil, însă trebuie să precizăm că nu a fost o vreo revoluție socială. Cei 400.000 de țărani dețineau 30% din terenurile arabile ale țării, majoritatea lor fiind obținute de pe urma secularizării averilor mănăstirești.
Mitul că poporul din spațiul rural a fost eliberat de sub jugul boierilor a fost și este o frază puternic ideologizată. Țăranii au primit pământ după numărul de boi pe care îi aveau în curte, necesari pentru a putea munci pământul. Pământul trebuia să fie plătit prin taxe către stat, lucru ce i-a obligat pe țărani să vândă ceea ce produceau pentru a putea genera capital. Acest pas a fost extrem de important pentru transformarea sistemului economic rural din România, însă le-a pus în cap țăranilor o nouă responsabilitate. Astfel, s-a ajuns într-o situație în care majoritatea populației din spațiul rural nu avea destul pământ încât să poată supraviețui de pe urma sa, fiind obligați să mai presteze sarcini agricole și pe domeniile boierilor.
Cum era împărțit pământul în România
După 40 de ani de la reformă, în anul 1904, situația agricolă a țăranilor se înrăutățise major. 43,8% dețineau sub 3 hectare de pământ reprezentând 8,7% din suprafața arabilă a țării. 33,2% dintre proprietăți erau de 3-5 hectare, reprezentând la rândul lor 17,1% din totalul suprafeței arabile. Cei mai bine și echilibrați erau clăcașii, care reprezentau 18% din populația țării și dețineau 14% din terenuri. Cu suprafețele de 5-10 hectare, ei puteau să trăiască de pe urma recoltelor și am putea să îi considerăm singura categorie de țărani independenți. 300.000 de țărani nu aveau deloc pământ.
La polul opus se aflau marii proprietari, 0,89% din populație care dețineau aproape 51% din pământurile țării. Erau 5.000 de familii de boieri în România care aveau în posesie pământ cât 85% din țărani. Datele au fost colectate de Victor Axenciuc care a caracterizat cea de-a doua jumătate a secolului XIX ca fiind o perioadă în care situația socială și economică a țărănimii s-a înrăutățit, în timp ce în spațiul urban se înregistra cu adevărat un progres economic.
Această polarizare a fost principala piedică spre independența țăranilor. Ei au fost nevoiți să ia în continuare în arendă pământuri de la boieri, lucru ce a generat o dublare sau chiar triplare a chiriilor. În acest context social și economic are loc răscoala de la 1907, ultima mare mișcare rurală din Europa. Constantin Dobrogeanu-Gherea numea acest fenomen social drept „neoiobăgie”.
Un mare impediment pentru succesul pe termen lung al reformei agrare a fost slaba alfabetizare combinată cu drepturile de moștenitor. În Anglia, spre exemplu, la vremea respectivă toate avuțiile familiei erau cedate către primul născut – dreptul primogeniturii. În România, după cum se practică și în ziua de astăzi, terenurile pot fi împărțite între toți moștenitorii de drept ai defunctului. Când unul dintre țăranii împroprietăriți la 1864 murea, puținele hectare pe care le avea erau împărțite între copii. Cum la vremea respectivă se obișnuia creșterea a 4 sau chiar 5 copii într-o familie, fiecare își revendica o cotă parte din pământul tatălui și așa ajungea ca niciunul să nu poată trăi de pe urma producției agricole. Toți copiii prestau munca apoi pe terenul boierului – oferta era mică, iar cererea extrem de ridicată.
Randamentul recoltelor în a doua jumătate a secolului XIX
În anul 1861 Principatele aveau o populație de aproximativ 4 milioane de locuitori, dintre care 2,4 milioane în Muntenia. La sfârșitul secolului XIX, în anul 1899, ajunsesem la 6 milioane de locuitori – creșterea demografică a dus la polarizarea mult mai radicală a societății. În anul 1900, agricultura era ocupația de bază a societății. ⅔ din Produsul Intern Brut al țării și ¾ din exporturi erau generate de această ramură a economiei, în unii ani ajungând ca exporturile de cereale să reprezinte peste 80% din valoarea totală a exporturilor.
Creșterea producției agricole s-a realizat prin extinderea suprafețelor cultivate, nu prin modernizarea sau mecanizarea mijloacelor de producție. Valoarea producției agricole a crescut de la 111 lei aur pe cap de locuitor în 1862 până la 172 lei aur în perioada 1901-1905, în timp ce producția animalieră a stagnat, conform calculelor realizate de Victor Axenciuc.
Creșterea demografică, un factor esențial
Creșterea demografică accelerată a fost unul dintre principalii factori ce a determinat înrăutățirea situației locuitorilor din spațiul rural. Țăranii care nu se pricepeau la negociere sau aveau o familie numeroasă de hrănit alegeau să-și plătească taxele prin zile în plus de muncă pe terenul boierului sau statului. Din acest motiv, unii istorici au considerat că sistemul îi transformase din nou în dependenți având în vedere natura activității lor.
Una dintre realitățile economice scoase la iveală de către istorici este că productivitatea muncii pe terenurile boierilor era mai ridicată, având în vedere faptul că loturile cultivate erau mai întinse, în timp ce productivitatea era redusă pe loturile țărănești.
Producția de cereale în Principate, în perioada 1862-1866 a fost de: 532.000 tone de grâu, 830.000 tone de porumb, 175.000 tone de orz, 26.600 tone de ovăz și aproape 50.000 tone de secară. 50 de ani mai târziu, în perioada 1911-1915, producția a crescut exponențial: 2,2 milioane de tone de grâu, 2,8 milioane de tone de porumb, 558.000 de tone de orz, 412.000 tone de ovăz și 87.700 tine de secară. Producția totală ajunsese de la 1,667 milioane de tone în perioada 1862-1866 la 6,145 milioane de tone între 1911-1915.
Pentru aceeași ani studiați, Victor Axenciuc a stabilit și care era cultura cu cel mai mare randament cerealier din statul român. Porumbul, spre exemplu, crescuse de la 8 chintale/hectar în 1862-1866 la 13,6 chinatale/hectare în perioada 1911-1915.
Am fost sau nu „grânarul Europei”?
La nivel național, producția agricolă a înregistrat creșteri impresionante în a doua jumătate a secolului XIX, însă în continuare sub media europeană. Dacă în România aveam un randament la grâu de 11,6 chintale/hectar în perioada 1908-1912, țări precum Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Marea Britanie, Norvegia, Suedia sau Olanda ne întreceau detașat. La capitolul randament o duceam mai bine decât: Bulgaria, Grecia, Italia, Portugalia, Rusia, Serbia și Spania. Cele mai ridicate valori au fost înregistrate de Bairoch în Belgia 25,1 chintale/hectar sau Danemarca 31 chintale/hectar, în timp ce cele mai slabe erau date de Portugalia 6 chintale/hectare și Rusia 6,6 chintale/hectar.
Având în vedere aceste date putem spune cu tărie că nu am fost grânarul Europei, existând mai multe motive: adoptarea târzie a unor tehnici moderne de cultivare, lipsa mecanizării în agricultură, investiții limitate în îngrășăminte sau numărul redus al animalelor folosite pentru tracțiune. Conform datelor publicate de Hitchins, în anul 1900 40% din gospodăriile țărănești nu dețineau vreun animal de povară ce putea fii folosit la tracțiune. Conform concluziilor lui Bogdan Murgescu, „Sporul demografic și cererea la export s-au potențat reciproc în a determina profilul cerealier al economiei românești din secolul al XIX-lea”. În perioada 1830-1914 populația s-a triplat, iar producția de cereale a crescut de 10 ori.
România nu a fost grânarul Europei, înregistrând procente între 10% și 12% din importurile totale de cereale ale statelor de pe continent în a doua jumătate a secolului XIX. Din păcate, capacitatea noastră de producție a crescut treptat în secolul XIX ajungând la cifre importante într-o perioadă în care prețurile cerealelor au scăzut considerabil.
