Mentalitatea divizată a Americii, evidențiată în cursa prezidențială din SUA, are rădăcini istorice și sociologice adânci. Enjeurile sunt mari. Este o afacere serioasă. Pe de altă parte, dacă privești spectacolul cu ochiul unui sceptic, strâmbând ușor din sprâncene, sugerează clișeele circului – un circ în care leii sunt prea bătrâni, elefanții devin orbi, iar domnul de circ nu-și poate aminti replicile. Clovnii cad de pe bicicletele lor.
Într-un inel, te uiți la procesele stridente ale lui Trump; în altul, la fiasco-ul lui Biden; în al treilea, la o luptă pe viață și pe moarte între Monștrii MAGA și Monștrii Treziți. Ca majoritatea circului, acesta are o atmosferă ieftină de falsitate. Media lucrează pentru Frații Ringling. Fraierii sunt păcăliți.
Folosirea clișeelor în cursa prezidențială din SUA
MAGA este un clișeu foarte zgomotos, promovat de un meme și mai zgomotos: domnul Trump însuși, pe care progresiștii, într-un clișeu caracteristic, îl confundă cu Hitler. Progresismul trezit are un talent pentru a inventa clișee, fiecare mai creativ decât cel anterior. Diversitatea, echitatea și includerea sunt exemple sfințite, iar, deși mai obscure, sunt și „intersectarea” și „apropierea culturală”. Cine nu admire „cisgenul” și „heteronormativul”, sau agitația legată de pronume? O ramură a tribului Trezit s-a angajat în negarea cuvântului „femeie” – un clișeu de butic în cartierele mai nebune ale stângii.
Clișeele nu sunt neapărat rele. Dar ele zgârie suprafețele lucrurilor și au puterea ciudată de a împiedica gândirea ulterioară. Un motiv pentru a adopta gândirea de grup, generată de clișee, este pur și simplu lenea. Un clișeu poate fi o minciună sau o adevăr simplificat genial, dar oricum, este o idee care se strecoară prin totul, așa cum face o mulțime, fără gândire.
Un clișeu este un clișeu de organizare sau de raliere, un bumper sticker al unei idei în jurul căreia oamenii pot fi magnetizați, ca niște fișe de fier. Orice grup trebuie să aibă clișee pentru a se coagula și a se face eficient. Punctul este că un clișeu îmbină oamenii într-un mișcare sau o mulțime. O mișcare poate fi o lucrare nobilă. O mulțime este periculoasă.
Clișeele au o istorie de a duce oamenii în eroare. Printre cele mai detestabile clișee americane a fost cel care timp de generații a mobilizat mulțimile albe pentru lins în Sud – clișeul despre hipersexualitatea bărbaților negri, despre dorința lor pentru femeile albe. Câți bărbați negri au murit din cauza acelei provocări malefice?
Chestiunea Israel și Palestina
După 7 octombrie, o nouă generație de americani a descoperit Israelul și Palestina și s-a apucat să-și modeze super-clișee cu care să-și exprime idealurile și să se dramatizeze pe ei înșiși. Ei au înființat tabere, au ocupat clădiri și, așa cum obișnuiau să spună Wobblies, au făcut „acțiuni directe”.
Ei au învățat că strigătele trebuie să fie repetitive și rimatoare, și la fel de brute ca jingle-urile liderelor de galerie, ca cele din 1968, „Hey, hey LBJ, câți copii ai omorât azi?” Demonstranții pro-palestinieni de astăzi cântă cupletul zgomotos „Israel, Israel, nu te poți ascunde, te acuzăm de genocid.” Demonstranții pro-israelieni, cu mai multă dreptate, ar putea cânta, „Hamas, Hamas, nu te poți ascunde, te acuzăm de genocid.”
Când aud clișeul „nu te poți ascunde”, mă gândesc la Anne Frank care se ascundea de naziști împreună cu familia ei într-o mansardă olandeză. Ea era nevinovată, plină de speranță. Spre deosebire de demonstranții de astăzi, ea nu a ajuns la colegiu. Nu s-a putut ascunde. Naziștii au găsit-o și au ucis-o, dintr-un singur motiv: era evreică.
Hamas, de asemenea, se ascunde, în tuneluri sub Gaza, sub Rafah, sub școli și spitale, ori de câte ori este posibil. Hamas nu este Anne Frank. Nici Hamas nu este poporul palestinian. Nu este nevinovat; cu siguranță nu reprezintă speranța și viața.
Clișeele rele
Cuvântul „genocid” în sine, din păcate, a devenit oarecum un clișeu. Există momente când este un cuvânt indispensabil; ar trebui să fie rezervat momentelor din istorie când adevărul nu poate fi onorat de niciun termen de mai mică magnitudine. Din toate cuvintele, nu ar trebui să fie supraestimat.
Unul dintre clișeele mai înțelepte ale secolului XX spunea că dacă nu ești comunist înainte de a împlini 21 de ani, este ceva în neregulă cu inima ta. Dacă rămâi comunist după ce împlinești 21 de ani, este ceva în neregulă cu mintea ta. Aș adapta acel clișeu la Orientul Mijlociu al secolului XXI: Dacă, la orice vârstă, ești nepăsător față de suferința palestinienilor, este ceva în neregulă cu inima ta. Dacă, la orice vârstă, ești pro-Hamas, este ceva în neregulă cu mintea ta.
Clișeele rele exagerează, falsifică. Ele pot apărea din iluziile măreției, ale puterii nimicitoare. „Hey hey, ho ho, civilizația occidentală trebuie să dispară.” Civilizația occidentală? Toată? Impulsul oedipian ține loc. Dacă civilizația occidentală era acolo unde bărbații albi domneau, colonizau și opresau, atunci civilizația occidentală trebuie să fie ucisă ca Laius, regele Tebei. Războaiele culturale au dimensiunea lor freudiană. Statuia lui Theodore Roosevelt trebuie să fie înlăturată din fața Muzeului de Istorie Naturală din New York. Părinții trebuie uciși – și imaginile lor sculptate, de asemenea. Amintiți-vă de clișeul lui William Golding din „Domnul Muștelor”, un roman despre băieți rămași blocați pe o insulă nelocuită, fără adulți prezenți: Sălbăticia câștigă. Civilizația este doar un strat subțire, potrivit wsj.
Dl Morrow este membru senior la Ethics and Public Policy Center și autor al cărții „The Noise of Typewriters: Remembering Journalism”.