Tema „întoarcerii” a dominat campania electorală prezidențială din Brazilia. Mulți au crezut că țara va asista fie la revenirea lui Luiz Inacio Lula da Silva, marcând un al doilea val roz al guvernelor progresiste din America de Sud, fie la revenirea Partidului Muncitorilor (PT), înlăturat de la putere după destituirea președintelui Dilma Rousseff în 2016.
A existat și varianta ca Brazilia să se confrunte cu o preluare a guvernului de către forțe asociate cu dictatura militară (1964-1985) – apărători de dreapta ai familiei, tradiției și proprietății și apologeți ai violenței politice și ai torturii adversarilor politici.
Este posibil să existe un element de adevăr în această interpretare, dar, uneori, întoarcerea la trecut pentru a da sens prezentului poate face mai dificilă discernerea diferențelor majore dintre ele.
Sprijinul lui Lula
Printre cei aleși în parlament se numără fostul judecător Sergio Moro, – care a condus ancheta anticorupție în urma căreia Lula a fost încarcerat – Damares Alves, cel mai puternic susținător al teoriei conspirației „ideologiei de gen”, care susține că valorile familiei sunt amenințate, și fostul ministru al sănătății Eduardo Pazuello, care a gestionat greșit răspunsul la pandemie. Toți aceștia au fost miniștri în guvernul lui Jair Bolsonaro.
Lula și-a atras sprijinul din partea celor mai sărace pături, cei care se află în pragul subzistenței. Aceștia au fost beneficiarii programului său social emblematic, Bolsa Familia, care a distribuit transferuri condiționate de bani.
Un Biden brazilian
Retorica de campanie adoptată de Lula a fost destul de diferită față de alegerile anterioare. Spre deosebire de trecut, când s-a confruntat în mod deschis cu elitele, de data aceasta, candidatul PT s-a prezentat ca fiind candidatul sistemului, ca un „Biden brazilian”, punând capăt unui interludiu trumpist, conform aljazeera.com.
El a reunit un front extraordinar de larg, care a inclus aproape întreaga opoziție de stânga, dar și principalii reprezentanți ai puterii economice din diverse sectoare, social-democrați, liberali conservatori, ecologista de stânga Marina Silva, foști oficiali, precum liberalul social-democrat Fernando Henrique Cardoso, și alții.
De asemenea, campania sa nu a fost dominată de mobilizarea de stradă sau de un fracționism acut. Dimpotrivă, au existat directive explicite pentru susținători de a nu se confrunta cu alegătorii celuilalt candidat și chiar de a nu mai pune în evidență culoarea roșie tradițională a PT (Partidul Muncitorilor) la evenimentele de campanie.
Deși coaliția sa pregătise un program politic de stânga, Lula l-a ignorat în dezbateri, l-a ocolit în discursurile adresate alegătorilor și mass-mediei și a subliniat în mai multe rânduri că nu va adopta poziții care să divizeze, în special în ceea ce privește planurile sale pentru economie. De-a lungul campaniei, el și-a construit o imagine de promotor al păcii, indicând necesitatea de a rezolva conflictele care se înmulțesc între diferitele segmente sociale.
Bolsonaro și forțele bolsonariste, pe de altă parte, au ocupat pe deplin spațiul politic antisistemic. Acesta și-a petrecut campania electorală lansând atacuri verbale împotriva presei corporatiste – în special împotriva celei mai mari rețele de televiziune, Globo -, a Curții Supreme braziliene și a Universităților.
Într-o țară care a cunoscut în mod tradițional intimidarea, șantajul și asasinarea adversarilor electorali în periferiile urbane și în interiorul țării, retorica lui Bolsonaro a pus Brazilia în pericol de a se confrunta cu o violență generalizată motivată politic. O serie de crime au fost atribuite unor dușmănii între simpatizanții celor doi candidați, în timp ce o înregistrare video cu un susținător al lui Bolsonaro lingând țeava unei puști de vânătoare a devenit virală.
