Într-o analiză semnată de economistul Zoltan Pozsar și pregătită de către personalul Departamentului de Strategie de Investiții al Credit Suisse, sunt explicate atât motivele care au dus la situația globală actuală, precum și previziunile pentru ce va urma din partea principalilor actori: SUA, Europa, Rusia și China.
În documentul redactat de către Credit Suisse este explicat faptul că lanțurile globale de aprovizionare funcționează doar pe timp de pace și nu atunci când lumea este în război, fie că e vorba de un război în adevăratul sens al cuvântului sau de un război economic.
Până acum, lumea cu inflație scăzută avea trei piloni:
- Forța de muncă ieftină a imigranților care menținea în frâu creșterea salariilor nominale în SUA
- Produse chinezești ieftine care cresc salariile reale pe fondul unor salarii nominale care stagnează
- Gazele naturale rusești ieftine care alimentau industria germană și, în general, Europa
Implicit în această „trinitate” erau două blocuri geostrategice și geoeconomice uriașe: „Chimerica” (China și SUA) și „Eurusia” (Europa și Rusia). Ambele uniuni au fost un „meci ceresc”: UE a plătit euro pentru gazul rusesc ieftin, SUA plăteau dolari americani pentru importuri chinezești ieftine, iar Rusia și China și-au reciclat conștiincios câștigurile în pretenții G7.
G7 Sursă foto Adevarul.ro
Toate părțile erau încurcate din punct de vedere comercial, dar și financiar, și, așa cum spune vechea înțelepciune, dacă facem comerț, toată lumea are de câștigat, așa că nu ne vom lupta. Dar, ca în orice căsnicie, acest lucru este adevărat doar dacă există armonie. Armonia se construiește pe încredere, iar dezacordurile ocazionale pot fi rezolvate în mod pașnic doar dacă există încredere. Dar când încrederea dispare, totul dispare, ceea ce este concluzia înfricoșătoare din cartea lui Dale Copeland: „Interdependența economică și războiul”.
Mai simplu spus, dacă există încredere, comerțul funcționează. Dacă nu mai există încredere, nu funcționează. Astăzi, încrederea a dispărut. Chimerica nu mai funcționează și nici Eurusia nu mai funcționează. În schimb, avem o relație specială între Rusia și China, economiile de bază ale blocului BRICS și „regele” și „regina” de pe tabla de șah eurasiatică – un nou „meci ceresc”, făurit din divorțul dintre Chimerica și Eurusia.
Cum ne-am pierdut încrederea?
China s-a îmbogățit foarte mult făcând lucruri ieftine, iar apoi a vrut să construiască rețele 5G la nivel global, dar SUA au spus „nici vorbă”. Rusia s-a îmbogățit foarte mult vânzând gaze ieftine în Europa, iar Germania s-a îmbogățit foarte mult vânzând lucruri scumpe produse cu gaze ieftine. Conturile curente s-au umflat pentru ambele. Afacerile au fost atât de bune încât Rusia și Germania au planificat o reînnoire a jurămintelor cu Nord Stream 2. Dar ceremonia a fost anulată brusc și s-a transformat în divorț, deoarece una dintre părți a făcut ceva ce cealaltă nu putea tolera.
Evenimentele s-au derulat rapid și au implicat NATO, Ucraina și echilibrul de putere în Europa continentală, iar rezultatul este un alt divorț complicat, în care cele două părți nu-și mai vorbesc: „Olaf Scholz spune că parteneriatul cu Rusia lui Putin este de neconceput”.
Relația specială dintre China și Rusia („Chussia”) este una puternică: un mariaj al mărfurilor și al industriei, care unește cel mai mare producător de mărfuri (Rusia) și fabrica lumii (China), potențial în controlul Eurasiei. Unul primește mărfuri pe care nu le are, iar celălalt cipuri și alte chestii pe care le nu mai poate obține de la Occident din cauza sancțiunilor occidentale.
Războaiele, ca și războiul economic care se desfășoară în prezent, sunt despre control. Controlul asupra tehnologiilor (cipuri), a mărfurilor (gaz), a producției (zero-Covid), și a strâmtorilor – de strangulare precum Strâmtoarea Taiwan, Strâmtoarea Ormuz sau Strâmtoarea Bosfor.
Războaiele sunt, de asemenea, despre alianțe. În conflictul complex de astăzi dintre SUA pe o parte și Rusia și China, pe de altă parte, lumea este cel mai bine descrisă de „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”: Rusia și China organizează exerciții navale cu Iranul în jurul Strâmtorii Ormuz; Iranul a găzduit recent discuții între Rusia și Turcia cu privire la transporturile de cereale prin strâmtoarea Bosfor.
Turcia și Rusia au ajuns la un acord să compenseze fluxurile comerciale bilaterale, inclusiv gazul, în ruble. În această rețea complexă de relații geo -strategice din jurul masei terestre eurasiatice, se strânge lațul pentru „prietenii dușmanului meu”: Ucraina este atacată; Taiwanul a fost efectiv supus recent unei blocade maritime și aeriene de o săptămână; iar Coreea de Sud este presată de China să mențină politica „celor trei nu-uri”, a cărei esență este de a pune capăt tuturor formelor de cooperare militară cu SUA, în timp ce, în același timp, Coreea de Nord afirmă că peninsula este în „pragul războiului”.
Economiile sancționate de Occident, în strânsă legătură
Amenințarea SUA către Turcia cu sancțiuni secundare pentru cooperarea financiară cu Rusia ar trebui înțeleasă în lumina faptului geografic incomod că accesul NATO la Marea Neagră trece prin strâmtoarea Bosfor din Turcia.
Brics sursă foto wikipedia.org
Uitați de BRICS și încercați să vă concentrați în schimb asupra Turciei, Rusiei, Iranului, Chinei și Coreei de Nord, care își joacă cărțile pe tărâmul eurasiatic, o alianță de economii sancționate de SUA care se apropie tot mai mult din punct de vedere economic și militar. Această „alianță eurasiatică a celor sancționați” îi forțează pe prietenii SUA să joace pragmatic: de exemplu, în ciuda presiunii exercitate de SUA, India a decis să-și mărească importurile din Rusia și să participe la exercițiile militare rusești Vostok 2022, iar „lipsa de reacție” a SUA la blocada maritimă și aeriană a Chinei împotriva Taiwanului pune Coreea de Sud într-o situație foarte dificilă, având în vedere că SUA au decis să nu includă Coreea de Sud în pactul de apărare AUKUS.
Pe 16 iunie 1989, un tânăr Viktor Orban a cerut ca trupele sovietice să se retragă din Ungaria. Asta se întâmpla cu doar câteva luni înainte de căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989, un eveniment pe care îl asociem cu nașterea globalizării și pe care economiștii îl asociază cu nașterea regimului de „inflație redusă”.
Ar putea fi „ambiguitatea strategică” a Coreei de Sud un precursor al unui „Orban” în politica externă sud-coreeană ? Ar putea Coreea de Sud, simțind presiunea șahului în care se află, să ceară retragerea trupelor americane din țara sa?
Bătăliile pe mai multe fronturi (Ucraina, Taiwan și problema Coreei de Sud) înseamnă că prioritățile se pot schimba. În 1956, petrolul era mai important decât Ungaria, motiv pentru care am crescut pe partea estică a Zidului Berlinului, urmărind filme despre cum era viața pe partea vestică a Zidului Berlinului. Astăzi, trăind în Manhattan, capitala civilizației occidentale, privesc Estul în acțiune și mă întreb dacă SUA vor reuși să mențină ordinea mondială existentă sau, la fel ca în 1956, va decide să stabilească priorități între amprenta NATO, cipurile sau petrolul.
De aceea previziunile privind o decelerare rapidă a inflației sunt naiv de optimiste: dacă Pax Americana a permis globalizarea și globalizarea a stat la baza unei inflații scăzute, gloanțele care încearcă să facă găuri în Pax înseamnă că inflația reprezintă un risc mare.
Pentru a înțelege traiectoria inflației de aici încolo, va trebui să citim mai multă istorie și să ne gândim la încredere, comerț și la teoria lui Dale Copeland privind așteptările comerciale:
dacă încrederea a dus la globalizare, iar globalizarea a dus la „Marea Moderație”, neîncrederea va duce la de-globalizare, iar de-globalizarea la „Marea Reflație”.
Care vor fi consecințele economice ale neîncrederii?
Vom articula viziunea noastră despre cum ar putea arăta o tranziție pașnică către o nouă ordine mondială. A trebuit să generăm o recesiune mare, în formă de „L” pentru a încetini inflația; a trebuit să generăm o rundă de efecte negative asupra bogăției pentru a reduce cererea astfel încât să devină mai mult în concordanță cu noile realități ale ofertei;
inflația a încetinit, dar este încă peste țintă, deoarece ne confruntăm cu costurile divizării Chimeriei și Eurusiei; aceste costuri includ incapacitatea Fed de a reduce ratele de politică monetară, deoarece creșterea cererii se lovește imediat de constrângerile ofertei – inflația pare mereu prezentă; aproape persistentă.
Ce trebuie să facem pentru a trece de la „L” la „V”? Este puțin probabil ca consumul să genereze creștere, deoarece nu avem vechii „soți” (Chimeria, Eurusia) de la care să importăm.
Sunt 3 momente cruciale:
În primul rând, cum să porți războaie pe mai multe fronturi când un singur front în Ucraina a arătat cât de repede se pot epuiza stocurile într-un război de uzură și cât de lent se înlocuiesc?
În al doilea rând, nici lucrurile rafinate nu pot fi făcute rapid: „în luna mai, când Washington a comandat 1.300 de avioane antirachetă Stinger pentru a le înlocui pe cele trimise în Ucraina, directorul executiv al Raytheon a răspuns: ‘ne va lua ceva timp ‘ ”
Semiconductori Sursă foto: Unsplash.com
În al treilea rând, mesajul blocadei temporare a Taiwanului de către China a fost clar: cipurile sunt utile atunci când pot fi expediate, nu atunci când sunt blocate. Cum pot SUA să-și controleze destinul economic bazat pe inflație scăzută atunci când emergența unei ordini mondiale multipolare fracturează lanțurile globale de aprovizionare, ceea ce îi frustrează capacitatea de a obține cipuri pentru rachete pentru apărarea ordinii mondiale existente?
Asta nu înseamnă că Estul o duce ușor. Rusia are și ea probleme militare, iar sancțiunile i-au limitat accesul la tehnologiile occidentale, cum ar fi cipurile. Dar știm, de asemenea, că relația dintre Rusia și China nu are limite și, de asemenea, că China produce cipuri (SMIC).
Gazele naturale rusești prin conducte au fost înlocuite cu GNL din SUA pentru Europa continentală, cipurile taiwaneze, sud-coreene și japoneze cu cipuri chinezești pentru Rusia. Viața merge mai departe, dar riscurile rămân și în lumina jocului de șah pe care îl văd desfășurându-se pe tabla eurasiatică, majoritatea riscurilor pe care le văd sunt îndreptate spre Occident și spre previziunile occidentale privind inflația.
Un nou moment Minsky
În sens mai larg, cele trei „momente” de cumpănă pe care le-am discutat mai sus înseamnă că lanțurile de aprovizionare globale, indiferent dacă produc bunuri militare sau civile, se confruntă cu un moment Minsky, termenul folosit de Paul McCulley se referea la implozia lanțurilor de intermediere de lungă durată ale sistemului bancar din umbră care a marcat debutul Marii Crize Financiare. Astăzi, suntem martorii imploziei lanțurilor de intermediere de lungă durată ale ordinii mondiale globalizate: măști, lapte praf pentru copii, cipuri, rachete și obuze de artilerie, deocamdată.
Declanșatorii nu sunt o lipsă de lichidități și de capital în sistemele bancare și în sistemul bancar paralel, ci o lipsă de inventar și de protecție în sistemul de producție globalizat, în care proiectăm acasă și gestionăm de acasă, dar ne aprovizionăm, producem și transportăm totul din străinătate, unde mărfurile, fabricile și flotele de nave sunt dominate de state – Rusia și China – care sunt în conflict cu Occidentul.
Momentele Minsky sunt declanșate de un efect de domino financiar excesiv, iar în cazul contextul lanțurilor de aprovizionare, efectul de domino înseamnă că în Germania, o valoare adăugată de 2 trilioane de dolari depinde de 20 de miliarde de dolari de gaz rusesc.
Pentru actuala ordine mondială și aranjamentele sale comerciale și ca rețeaua de lanțuri de aprovizionare globală să supraviețuiască provocării, provocarea trebuie să fie zdrobită rapid și decisiv, în spiritul Doctrinei Powell. Dar Ucraina și Taiwan nu sunt Kuweit, Rusia și China nu sunt Irak, iar Top Gun 2 nu este același film ca și Top Gun.
Astăzi ne punem vulnerabilități în vitrină: după cum a remarcat recent secretarul Raimondo, SUA „cumpără 70% din cele mai sofisticate cipuri din Taiwan. Acestea sunt cipurile din echipamentele militare. Există aproximativ 250 de cipuri într-un sistem de lansare Javelin.
„Vreți să cumpărați toate acestea din Taiwan? Nu este sigur. Treceți legea CHIPS și haideți să ne ocupăm de fabricarea acestor cipuri în SUA pentru a ne asigura viitorul”. Aceste comentarii marchează declarația secretarului Raimondo, momentul Hank Paulson, care a implorat Congresul în genunchi pentru a obține finanțarea TARP.
Războiul te face să faci sondaje pentru a cerceta de ce ești capabil… Trebuie să-ți cunoști capacitatea de a produce pentru a-ți cunoaște capacitatea de a lupta și și de aceea Simon Kuznets a fost însărcinat de Departamentul de Comerț în 1942 să dezvolte conturile naționale ale SUA pentru a evalua capacitatea SUA de a lupta în cel de-al Doilea Război Mondial.
Astăzi, fără sondajul Departamentului Comerțului privind industria globală a cipurilor – „momentul Kuznets” al secretarului Raimondo – Congresul nu ar fi adoptat legea CHIPS de 52 de miliarde de dolari atât de repede cum a făcut-o. Dar munca grea este încă în curs de desfășurare, deoarece este nevoie de mai mulți ani pentru a construi fabrici și a obține „suveranitatea semiconductorilor”.
Cele patru mari proiecte ale Occidentului
Pentru a se asigura că Occidentul câștigă războiul economic, va trebui să verse trilioane în patru tipuri de proiecte începând „de ieri „:
- Înarmarea (pentru a apăra ordinea mondială
- Resurse (pentru a ocoli blocadele)
- Reaprovizionare și investiții (mărfuri)
- Cablarea rețelei (tranziția energetică)
În ceea ce privește înarmarea, Germania intenționează să cheltuiască 100 de miliarde de dolari pe armament, Occidentul plănuiește să cheltuiască aproximativ 750 de miliarde de dolari pentru înarmarea și reconstruirea Ucrainei, iar G7 își propune să strângă 600 de miliarde de dolari pentru a contracara Centura și Drumul Chinei. În ceea ce privește reshoring-ul, accentul pus de secretarul Raimondo pe cipurile pentru armată și pe cele trei noi fabrici finanțate de legea CHIPS de 52 de miliarde de dolari este doar începutul. UE este, de asemenea, ocupată cu finanțarea fabricilor pentru a-și recăpăta „suveranitatea industrială”.
Cred că cele patru teme de mai sus (reînarmarea, reaprovizionarea, reaprovizionarea și recablarea rețelei electrice) vor fi obiectivele definitorii ale politicii industriale în următorii cinci ani. Cât de mult va cheltui G7 pentru aceste elemente este o întrebare deschisă, dar, având în vedere că este în joc ordinea globală, probabil că nu se vor zgârci. La orice preț, este imperativ să fie executată această listă de lucruri. Suveranitatea industrială depinde de acest lucru.
Și ne-am întors de unde am început: teoria așteptărilor comerciale a lui Dale Copeland este cadrul potrivit pentru a gândi lumea de aici încolo și din păcate, lucrurile nu mai au sens să continue așa cum erau, fie dinspre o perspectivă reală (comerț/producție), fie din punct de vedere financiar (rezervele valutare).
