Timp de trei luni, opozanții guvernului au scandat la infinit „democrație, democrație, democrație”. Ei văd reforma ca pe începutul sfârșitului. Acest articol de opinie îi aparține lui Mark Regev, fost diplomat israelian și activist pentru drepturile omului.
Acum, odată cu discuțiile în curs de desfășurare pentru a găsi un consens asupra reformei judiciare, tensiunile au scăzut oarecum, cel puțin temporar.
Începutul sfârșitului
Timp de trei luni, opozanții guvernului au scandat „democrație, democrație, democrație” ad infinitum. Ei văd reforma propusă ca fiind începutul sfârșitului, începutul coborârii Israelului spre a deveni geamănul politic al națiunilor post-liberale din Europa de Est, Ungaria și Polonia. Chiar și Turcia, condusă de islamiști, este prezentată ca fiind tipul de destinație spre care se îndreaptă statul evreu.
Pentru protestatari, Înalta Curte de Justiție este bastionul democrației. În sistemul parlamentar unicameral din Israel, supraviețuirea unui guvern depinde de capacitatea acestuia de a obține o majoritate în Knesset. Având în vedere că puterea executivă domină legislativul, sistemul judiciar independent este considerat singura instituție națională capabilă să aplice mecanisme reale de control și echilibru.
Astfel, se consideră că orice mișcare de limitare a jurisdicției instanței sau de acordare a unei participații majoritare a coaliției la numirea judecătorilor subminează în mod fatal democrația. La rândul său, guvernul susține democrația reprezentativă. Acesta susține că, de-a lungul anilor, Înalta Curte și-a asumat puteri de necontestat care limitează autoritatea reprezentanților poporului și face apel la reamenajarea relației dintre sistemul judiciar, legislativ și executiv.
În toate democrațiile există tensiuni între diferitele ramuri ale guvernului. Pentru susținătorii reformei, sistemul judiciar ultra-activist din Israel, caracterizat de afirmația fostului președinte al Curții Supreme de Justiție, Aaron Barak, potrivit căreia toate actele Knessetului și ale guvernului pot fi supuse controlului judiciar, a creat un sistem dezechilibrat în care Curtea domnește în mod suprem asupra celorlalte puteri.
Este vorba doar de instanță?
Protestatarii sunt îngrijorați de viitorul Israelului. Ei îl consideră pe recent realesul Benjamin Netanyahu drept un lider imperfect, pătat de corupție, care ar fi trebuit să părăsească scena politică cu ani în urmă. Părerea lor despre partenerii săi de coaliție este și mai dură: Ultraortodocșii sunt percepuți ca o patriarhie reacționară condusă în parte de Arye Deri, cu multiplele sale condamnări penale, în timp ce miniștrii Bezalel Smotrich și Itamar Ben-Gvir sunt considerați ca fiind extremiști de dreapta periculoși.
În ciuda alegerii revoluționare a unui Likudnik deschis homosexual ca președinte al Knesset-ului, protestatarii rămân neliniștiți de faptul că șovinii și homofobii conduc politica. Sloganul manifestanților „apărați principiile declarației de independență” exprimă dorința de a avea un Israel diferit, unul fondat de liberali și social-democrați. Protestele sunt conduse de o anxietate autentică că Israelul lor iubit nu va mai exista.
Protestatarii sunt orice, dar nu sunt deloc anti-sistem. Dimpotrivă, ei își proclamă acreditările sioniste impecabile: Sunt războinici care au luptat în războaiele Israelului, creatori ai revoluției hi-tech din Israel și cele mai importante personalități culturale ale națiunii. Mereu mărșăluind cu omniprezentele steaguri israeliene, ei își compară propria contribuție la stat cu cea a susținătorilor guvernului, care sunt ușor de descris ca fiind evazioniști și beneficiari de ajutoare sociale. În mod clar, cei care au jucat un rol atât de important în apărarea Israelului și în crearea prozelitismului său economic contemporan merită să fie ascultați.
Dar atunci când susținătorii coaliției îi aud pe protestatari, ei disting o narațiune elitistă de îndreptățire. Demonstranții au votat în proporție covârșitoare pentru partidele care se află acum în băncile opoziției din Knesset. Cu toate acestea, după ce au pierdut la urne, se pare că încearcă să își păstreze influența prin intermediul instanței, care, ca o Cameră a Lorzilor israeliană, limitează autoritatea conducerii alese.
Legăturile cu Statele Unite
Administrația Biden are rezerve, reamintind că alianța dintre Israel și SUA se bazează pe valori comune. Protestatarii susțin că, dacă Israelul încetează să mai fie o democrație liberală, relația cu cel mai important aliat al va avea de suferit. Demonstranții își declară credința în principiile fondatoare ale Israelului, dar poate că se trece cu vederea faptul că, în primul deceniu și jumătate al acestei țări, Washingtonul a ținut statul evreu la distanță, temându-se că o poziție vădit pro-Israel ar împinge arabii în partea sovietică a Războiului Rece. În acei primii ani, printre cei mai apropiați prieteni ai Americii în Orientul Mijlociu se numărau Iranul imperial și Arabia Saudită semi-feudală.
Săptămâna aceasta, Biden și-a exprimat îngrijorarea cu privire la reformă și a declarat că nu există planuri ca Netanyahu să viziteze Casa Albă. Desigur, președintele tocmai se afla la Varșovia, îmbrățișând conducerea poloneză foarte puțin liberală, imperativul strategic de a înfrunta agresiunea Rusiei depășind toate celelalte preocupări.
Profeții care se împlinesc singure
Adversarii prezic consecințe dezastruoase. Nu numai că Israelul va înceta să mai fie o democrație, dar investitorii se vor retrage dintr-o țară în care statul de drept nu mai este sacrosanct, punând în pericol prosperitatea continuă a Israelului. Astfel de argumente au o greutate suplimentară atunci când sunt avansate de economiști renumiți și antreprenori de succes în domeniul hi-tech, unii dintre ei afirmând că banii inteligenți sunt deja nesiguri în privința Israelului.
Susținătorii reformei răspund că, în ciuda acestui tam-tam negativ, nu a existat niciun exod al investitorilor, cursul de schimb dolar-șekel relativ stabil atestând acest lucru. Cu toate acestea, economia este întotdeauna o chestiune de psihologie. Iar dacă așteptările că economia se va prăbuși sunt omniprezente, aceasta poate deveni o profeție care se autoîmplinește. Cu toate aceste diferențe, atunci când rezerviștii militari susțin că vor lupta împotriva reformei prin faptul că nu se vor mai oferi voluntari, este irelevant dacă preocupările lor sunt valabile sau nu.
Ca și civilii, rezerviștii au dreptul de a avea orice perspectivă politică pe care o aleg. În calitate de soldați, ei nu își pot impune opiniile asupra guvernului ales în mod democratic. Folosirea serviciului de rezervist ca instrument de protest deschide o cutie a Pandorei cu ramificații pe toate laturile dezbaterii publice.
În victorie, mărinimie
Protestatarii susțin că reforma provine din punerea sub acuzare a lui Netanyahu, care ar fi declanșat agenda sa anti-judiciară. Cu toate acestea, acuzațiile privind motivațiile subiacente pot fi puse de ambele părți, deoarece sistemul judiciar are un interes instituțional clar în a-și păstra propriile puteri considerabile.
Alegătorii știau de procesul în curs de desfășurare al lui Netanyahu, dar, cu toate acestea, l-au ales prim-ministru, o victorie politică impresionantă care i-a oferit majoritatea parlamentară pentru a impune reforma. Însă victoria cere prudență. După cum știe Netanyahu, Winston Churchill a sfătuit: „În victorie, mărinimie”.
Luni, Netanyahu a fost de acord să amâne adoptarea legislației pentru a lua „un timp de pauză pentru dialog” în scopul de „a obține un consens cât mai larg posibil”. Protestatarii susțin că, pentru ei, cuvintele sale nu au nicio credibilitate. Premierul are acum ocazia de a le dovedi că se înșală, potrivit jpost.com.
