Țăranii nu aveau pur și simplu mijloacele financiare necesare pentru a-și moderniza producția, iar una dintre soluții a fost înființarea băncilor de credit, numite popular „bănci rurale”.
În 1881 este înființat Creditul Agricol care avea scopul de a le acorda țăranilor credite cu dobânzi reduse – împrumuturi de până la nouă luni cu dobânzi de 7%. În fiecare județ s-a deschis câte o astfel de bancă care de cele mai multe ori era folosită de către moșieri sau arendași. Cei mai săraci țărani nici nu puteau fi acceptați în acest sistem, deoarece nu aveau cu ce să garanteze banii.
O soluție cu impact pozitiv pentru această categorie defavorizată a fost înființarea primelor bănci populare, unde micii proprietari erau încurajați în a se asocia. În 1902 erau prezente în România peste 700 de astfel de asociații cu peste 60.000 de membri. Următorul an, în 1903, era adoptată o nouă lege a băncilor populare, alături de „Legea obștilor sătești” din 1904. Cea din urmă menționată avea scopul de a-i încuraja pe țărani în a-și uni resursele pentru a lua în arendă cât mai mult pământ. Spiru Haret a fost unul dintre cei mai mari promotori ai băncilor populare care apăruseră încă din secolul trecut, la finalul său, dar nu erau reglementate legal.
El este cel care propune legea din 1903 către Parlament care acorda „băncilor populare” personalitate juridică, le supunea Codului Comercial, Creditului Agricol și le stabilea criteriile de înființare. Popularitatea lor a crescut în următorii 10 ani, ajungând la peste 2.900 de astfel de instituții. Capitalul strâns era în mare parte deținut de către țăranii mijlocași, care erau mai prosperi, iar în unele cazuri reprezentau categorii sociale precum învățători, preoți sau negustori de la sate. Majoritatea creditelor acordate erau de până în 300 de lei și nu erau folosite pentru achiziția de animale sau de unelte pentru munca pământului, ci pentru cheltuielile destinate traiului de zi cu zi. Cealaltă instituție creată, a „obștilor sătești”, număra în 1913 aproape 500 de astfel de organizații, cu un număr de 77.000 de membri, care luau în arendă doar o șesime din întregul pământ gestionat de arendași. Problemele cu care țăranii se confruntau nu au putut fi rezolvate de aceste instituții, dovada principală fiind revolta de la 1907.
Începutul industriei românești
În timpul domniei lui Carol au început să se dezvolte și câteva ramuri ale industriei. Cele mai performante depindeau de prelucrarea produselor agrare (morile de vânt) sau a materiilor prime (precum lemnul sau petrolul). La începutul anilor 1860, înainte de venirea sa în țară, produsele finite erau în mare parte importate sau produse pe cale artizanală în gospodării. Mult mai populară era producția meșteșugărească și chiar organizarea în bresle, care au fost desființate în 1873.
Există mai multe motive pe care istoricii le-au identificat pentru slaba dezvoltare a industriei românești în perioada de domnie a lui Carol I. Printre ele putem aminti: slaba reglementare, lipsa unor programe eficiente ale Guvernului pentru ajutorul meșteșugarilor sau a micilor industriași, lipsa preocupării mediului politic pentru domeniul industrial, etc.
Posibil, cel mai dăunător aspect legat de producția industrială a ținut de inflația de mărfuri străine care a acaparat piața din România. În 1875 încheiem cu Austro-Ungaria un tratat comercial prin care scuteam o mulțime de produse austriece sau maghiare de taxe. Comerțul pe Dunăre a crescut într-un mod înfloritor în următorii ani de zile, însă dezavantajul principal era faptul că industria românească nu putea concura cu produsele realizate în fabrici, pe linii de producție.
Politicile protecționiste
Tratatul a dus și la un conflict economic, un război al vămilor, odată ce austriecii au impus un embargo României pentru animalele care nu erau considerate „sanitare”. Acest fenomen a generat o nouă politică, introdusă de guvernul liberal al lui Ion Brătianu: protecționismul. Legea generală a tarifelor din 1886 proteja bunurile produse în România prin impunerea unor taxe ridicate anumitor produse importante dinspre Occident.
Una dintre cele mai importante măsuri a fost legea din 1887. Toate utilajele și materiile prime importate erau scutite de taxe și tarife vamale. Transportul produselor pe cale ferată era suportat parțial de către stat, iar societățile cu un capital mai mare de 50.000 lei și cu cel puțin 25 de angajați puteau primi terenuri unde să-și construiască facilități.
Legea minelor
O altă lege importantă a fost cea a minelor din aprilie 1895. Statul devenea proprietarul majorității resurselor subsolului și putea să concesioneze exploatarea lor străinilor. Acest lucru a fost un avantaj pentru industria românească, deoarece de la finalul anilor 1890 până înainte de Primul Război Mondial are loc o infuzie de capital străin considerabilă la noi în țară. 95% din piața gazului și a electricității era deținută de capital străin alături de industria petrolului, în proporție de 94%, industria zahărului 94%, industria chimică 72%, industria lemnului 69%.
La un an după moartea lui Carol, în România funcționau 1150 de întreprinderi, dintre care 837 primeau ajutor din partea statului, adică peste 70%. Când venea vorba despre randamentul producției industriale pe cap de locuitor, România se afla la coada clasamentelor europene la anul 1900, alături de Serbia, Grecia și Bulgaria.
