Formele statele care au luat naștere în spațiul românesc în în secolele XIV-XV și-au pus rapid și eficient agenții în funcțiune. Unul dintre ei era cea mai prețioasă instituție a sa, Biserica. Multe mănăstiri au devenit proprietare de vaste terenuri pe care le aveau sub administrație, încă de la Mircea cel Bătrân, la Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul.
Spre exemplu, unele mânăstiri, cele care primiseră sate sub administrare, aveau și dreptul a de încasa vama din cantitățile produse pe teritoriu – fie că era agricultură, pescuit sau vânat. La început, domnia ajuta mănăstirea să intre în stăpânirea pământului, punându-i la dispoziție propriul ei aparat fiscal și de constrângere – de multe ori domnul trimitea supuși locali pentru a ajuta mănăstirea în exercitarea drepturilor. Treptat, mănăstirile ajung să devină agenți ai domnului, deoarece aveau puterea de a impozita populația, de a strânge taxele, de a impune contravenții și chiar de a-i pedepsi penal pe cei ce încălcau legea.
Această relație dintre stat și biserică nu s-a legat din ordine mistice sau religioase, ci din considerente pur fiscale – preoții erau agenți de încredere în comunitate, iar oamenii erau dispuși să asculte de orânduirea lor decât de cea a unui trimis oficial al domnitorului. Miza din spatele acestei relații era și de ordin politic, deoarece preoții puteau „stăpâni” mult mai ușor satele și comunele și să se adreseze poporului pe vocea sa decât un boier sau un nobil, văzut altfel de către oamenii de rând – acesta fiind un alt element definitoriu pentru societatea română din punct de vedere istoric în relația sa apropiată cu instituția Bisericii.
Cât plăteam de fapt tribut la Poartă?
În paralel, această birocratizare a sistemului administrativ a venit și ca o necesitate a organizării unei forme de taxare pe întreg teritoriul Țărilor Române, mai ales odată cu plata tributului către Poartă. Primii care au plătit tribut au fost domnii din Valahia, urmați de cei din Moldova. Această realitate devine de necontestat mai ales după prăbușirea Regatului Ungariei în prima jumătate a secolului XVI care a dus la anexarea Ungariei centrale, a Banatului și la instituirea unui principat autonom al Transilvaniei. Supremația geopolitică a Imperiului Otoman asupra Țărilor Române a determinat și o impunere mult mai decisivă a plății tributului, care a crescut constant de la anul 1500 până la sfârșitul secolului, trecând de 100.000 de galbeni în Țara Românească, una dintre cele mai mari valori înregistrate în istoria relației cu Poarta. Din studiile istoricilor, se poate observa că Țara Românească a suportat mereu plata unui tribut mai mare față de sora sa, Moldova.
Dacă la începutul articolului am explicat cum fiscalitatea era redusă în spațiul românesc în secolele XIV și XV, odată cu creșterea presiunii economice otomane are loc o sporire a fiscalității. Însă, pe lângă această sporire, are loc și o transformare a sa, mai ales a formei dărilor, deoarece se trece de la evaluarea în natură la perceperea sa în bani. Povara aceasta a fost și principalul motor de răzvrătire a lui Mihai Viteazul, însă după cuceririle sale și haosul pe care l-a creat pentru fiscalitatea otomană, dările către Imperiul Otoman au scăzut, iar odată cu ele și taxele colectate de oficialii români de la țărani s-au redus.
