Bombele cu ceas ale Rusiei. Care sunt conflictele pe care Moscova le susține intenționat

Moscova a stăpânit dintotdeauna arta de a planta semințe ale discordiei în țările vecine. O întreagă o salbă de conflicte, pe care le cultivă constant, astfel încât nu să se stingă niciodată complet. Pentru că nu se știe niciodată când i-ar putea deveni utile. În această situație de află Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria. Dar și alte zone sensibile, precum Găgăuzia.

La granița de sud a Rusiei se află Republica Azerbaidjan, cea mai mare țară din Caucaz. Până în secolul al 11-lea, când în regiune au avansat uzii, un popor nomad de limbă turcică, originar din Asia Centrală, aici se vorbeau mai multe limbi indo-europene și caucaziene, printre care armeana și o limbă iraniană. Odată cu venirea uzilor, aceste limbi au fost înlocuite cu o limbă turcică, precursorul limbii azere.

Poporul azer din zilele noastre face așadar parte din familia națiunilor turcice, iar majoritatea populației este musulmană. Din secolul al 16-lea, regiunea a intrat sub controlul unor dinastii din Iranul de astăzi, însă din secolul al 19-lea, ea a început fie râvnită de Imperiul Rus, care a și reușit să pună stăpânire pe ea. Până în 28 mai 2018, zi în care și-au proclamat independența atât Azerbaidjanul, cât și Armenia.

Tensiunile au izbucnit în timpul lui Gorbaciov

Problema a fost că ambele state au emis apoi pretenții asupra Nagorno-Karabakh, o regiune strategică importantă, populată la acea vreme de circa 165.000 de armeni (71.4%), 59.000 de musulmani (25.5%) și 7.000 de ruși (3.1%). În 1920, Armata Roșie a făcut liniște, supunând și Armenia, și Azerbaidjanul și transformându-le în republici sovietice socialiste. În ceea ce privește Nagorno-Karabakh, sovieticii au decis să-l păstreze în cadrul RSS Azerbaidjane. Pe de altă parte, i-au oferit totuși statutul de regiune autonomă. Cât să rămână treaba cât mai încurcată.

Decenii la rând, lucrurile au rămas destul de calme, dar în 1987 tensiunile au reizbucnit în forță, pe fondul politicilor promovate de liderul URSS, Mihail Gorbaciov, care le-a dat republicilor sovietice posibilitatea de a face unele reforme, independent de guvernul central. Profitând de noul context, în noiembrie 1991, cu doar o lună înainte de destrămarea URSS, parlamentul azer a decis să anuleze statutul autonom al regiunii și i-a împărțit teritoriul între raioanele învecinate.

O decizie radicală, care a primit o replică pe măsură. În cadrul unui referendum, majoritatea populației armene din regiune și-a declarat în decembrie independența și a proclamat Republica Nagorno-Karabakh, care urma să se reunească cu Armenia. Azerbaidjanul a respins desigur declarația de independență și astfel a debutat un nou război. Acesta s-a încheiat în mai 1994, printr-un armistițiu deloc favorabil azerilor. Forțele armene controlau practic întregul teritoriu al fostei regiuni autonome, dar și părți ale unor provincii învecinate, care țineau de Azerbaidjan, aveau o populație majoritar azeră și erau numite de armeni „centura de siguranță”. Se născuse astfel republica autoproclamată Arțah.

Dar noua entitate, deși era de facto independentă, nu a fost recunoscută de comunitatea internațională, aceasta considerând în continuare teritoriul ca aparținând de drept Azerbaidjanului. În 2008, chiar dacă Rusia, Franța și SUA au votat împotrivă, ONU a cerut retragerea tuturor forțelor armene din teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului. Armenii nu s-au retras, dar s-au arătat totuși gata să ofere „pământ pentru statut”, adică să-i returneze Azerbaidjanului teritoriile ocupate, în schimbul recunoașterii de către acesta a independenței Nagorno-Karabah și unor asigurări de securitate pentru coridorul Lachin, lat de numai 5 km, care leagă de Armenia regiunea disputată.

Teritoriu pentru garanții de securitate

La rândul lui, Azerbaidjanul a cerut „pământ pentru pace”, adică să primească înapoi teritoriile ocupate de Armenia, inclusiv regiunea Nagorno-Karabah, și să ofere în schimb garanții de securitate. În ceea ce-i privește pe mediatori, aceștia au propus restituirea sub controlul Azerbaidjanului a teritoriilor ocupate, în schimbul garanțiilor acordate de Azerbaidjan cum că va organiza la un moment dat un referendum privind statutul Nagorno-Karabah.

Întrucât nu s-a ajuns la nicio înțelegere, conflictul a reînceput, sub forma unui nou război. El a fost precedat de o serie de exerciții militare comune, efectuate, pe de-o parte, de Armenia împreună cu Rusia, și de cealaltă parte, de Azerbaidjan împreună cu Turcia. La 27 septembrie 2020, Azerbaidjanul a trecut la atac, beneficiind de susținerea militară a Turciei.

Scurtul război s-a încheiat la 10 noiembrie 2020, când a fost semnat un acord de încetare a focului, parafat de președintele Azerbaidjanului, premierul Armeniei și de Vladimir Putin. Conform documentului, cele două părți urmau să păstreze controlul asupra zonelor deținute în prezent în Nagorno-Karabah, iar Armenia se obliga să înapoieze teritoriile din jurul Arțahului, pe care le ocupase în 1994. Părțile au mai convenit ca 1.960 de soldați ruși să fie desfășurați timp de cel puțin cinci ani ca forțe de menținere a păcii de-a lungul coridorului Lacin.

În toamna acestui an, Azerbaidjanul și Armenia au reluat sporadic confruntările armate, dar situația s-a calmat rapid, la intervenția comunității internaționale. Secretarul de stat american Antony Blinken a notat însă că Rusia ar putea încerca să „agite apele” în conflictul dintre Azerbaidjan și Armenia, pentru a distrage atenția de la războiul din Ucraina. Oricând e nevoie, am putea adăuga noi.

Abhazia – 245.246 de locuitori și 8.661 km²

Abhazii sunt o populație parțial ortodoxă, parțial musulmană, strâns înrudită genetic cu georgienii, dar vorbind o limbă proprie. Conform unui recensământ din 1897, pe teritoriul Abhaziei trăiau 58.697 de abhazi, alături de 23.810 mingrelieni (un subgrup etnic georgian) și de 1.971 de georgieni. În 1918, când Georgia și-a proclamat independența, Abhazia a devenit o regiune a noii republici, căreia Constituția îi garanta autonomia administrativă.

Dar, în 1921, Georgia a fost invadată de Armata Roșie și transformată în republică sovietică socialistă (RSS). Iar Abhaziei, Kremlinul a decis să-i ofere un statut ambiguu, numind-o Republică Sovietică Socialistă, dar asociată cu RSS Georgiană. În 1931, Stalin a retrogradat-o, transformând-o în RSS Autonomă Abhază în cadrul RSS Georgiană.

Pe vremea lui Stalin (care era georgian), etnicii abhazi au suferit multe lovituri, culminând cu colectivizarea forțată, care a condus la un mare influx de georgieni, armeni și ruși în regiune. Astfel, până în 1989, procentul abhazilor se redusese la circa 18%, în vreme 45% dintre locuitori erau georgieni, 15% armeni și 14% ruși.

Epurarea din Abhazia

Pe fondul prăbușirii URSS, Georgia a devenit în 1991 independentă și, în februarie 1992, ea a revenit la Constituția din 1921, care prevedea și autonomia Abhaziei. Pentru abhazi, asta nu a fost însă suficient. Așa că, la 23 iulie 1992, Abhazia și-a declarat la rândul ei independența. Și a urmat un război, care a durat până în 1994.

În timpul său, abhazii au fost acuzați că au trecut la epurarea și expulzarea în masă a altor etnii. Drept rezultat, populația regiunii, care în 1989 se ridica la 525.000 de persoane, s-a redus în scurt timp la mai puțin de jumătate. În 2018, populația număra în continuare doar 245.246 de locuitori. În ceea ce privește structura populației, aceasta reprezintă astăzi un subiect disputat. În vreme ce unii susțin că abhazii sunt majoritari, fiind urmați, în proporții egale, de georgieni și armeni, alții afirmă că armenii au ajuns de fapt la fel de numeroși ca abhazii.

În urma războiului, Georgia a pierdut controlul asupra Abhaziei, care a devenit, de facto, un teritoriu independent, în care influența Federației Ruse a sporit neîncetat. Rubla a devenit practic și moneda Abhaziei, iar Rusia a început să emită pașapoarte pe numele locuitorilor regiunii, ba chiar și să le plătească pensii.

În august 2008, armata georgiană a încercat să recâștige controlul asupra Abhaziei, dar Federația Rusă a intervenit în forță, cu circa 9.000 de militari, silind-o să se retragă în numai șase zile. Iar la 26 august 2008, președintele rus Dmitri Medvedev a declarat că Moscova recunoaște oficial independența Abhaziei, alături de cea a Osetiei de Sud. Un gest condamnat de națiunile NATO, națiunile Consiliului European și OSCE. În 2012, acesta din urmă a adoptat o rezoluție, în care s-a referit la Abhazia și la Osetia de Sud ca fiind „teritorii sub ocupație”.

Osetia de Sud – 53.532 de locuitori și 3.900 km²

Osetinii sunt descendeți ai alanilor (un popor nomad, de origine sarmată) și vorbesc una dintre puținele limbi indo-iraniene din Europa. În secolul al 8-lea, ei au format în Caucazul de Nord Regatul Alania, însă în secolul al 13-lea, sub presiunea mongolilor, mulți osetini au migrat către sud, așezându-se pe pământuri aparținând Regatului Georgiei (1008-1490). În secolul al 17-lea, au început un nou val de migrație către sud, unde se formase între timp un nou regat georgian, numit Kartli, care a existat din 1466/1484 până în 1762, având drept capitală orașul Tbilisi. Regele georgian le-a permis osetinilor să se așeze în regatul său și, până în secolul al 18-lea, numărul lor a devenit tot mai mare.

Cei mai mulți osetini s-au așezat în munți și nu prea erau dispuși să se supună nimănui, fiind greu, dacă nu imposibil de controlat. „Oricine era capabil să poarte asupra lui arme, se considera complet independent”, se arată în documentele vremii. Mai întâi au avut de furcă cu osetinii stăpânii lor feudali georgieni. Iar apoi rușii, care înglobaseră în 1801 regatul georgian Kartli-Kakheti, cu tot cu teritoriile ocupate de osetini.

După revoluția bolșevică, Osetia de Nord a devenit o republică sovietică socialistă autonomă din cadrul URSS (și continuă azi să fie o republică autonomă din componența Federației Ruse). Istoria Osetiei de Sud a fost în schimb mult mai complicată. În 1918, teritoriul a devenit parte a nou createi Republici Democrate Georgiene.

Dosar economic transformat în conflict etnic

Influențați de ideologia bolșevică și susținuți pe ascuns de Moscova, osetinii doreau să devină proprietarii pământurilor pe care le lucrau și care le aparțineau de drept aristocraților georgieni. Astfel s-a născut un conflict care a avut inițial cauze economice, dar care a căpătat apoi și un caracter etnic. Până în 1920, au avut câștig de cauză georgienii, dar în 1921 a sosit Armata Roșie, care a transformat Osetia de Sud într-o regiune autonomă. La acea vreme, aproximativ două treimi dintre locuitori erau osetini, iar 25%-30% erau georgieni.

Situația a rămas destul de calmă până în 1989, când, pe fondul destrămării URSS, osetinii au cerut să primească statutul de republică autonomă. De atunci, relațiile s-au înrăutățit constant, culminând cu războiul din 2008, în timpul căruia Rusia a acuzat Georgia de „agresiune împotria Osetiei de Sud” și a intervenit militar. Federația Rusă a înfrânt Georgia și a recunoscut apoi, la 26 august, Osetia de Sud drept republică separată. Georgia, în schimb, la unison cu comunitatea internațională, a considerat Osetia de Sud un teritoriu sub ocupație rusească.

În ceea ce-i privește pe osetini, după izbucnirea războiului din Ucraina, ei au trimis trupe pentru a-i ajuta pe ruși la invazie. În plus, președintele regiunii a anunțat la 30 martie că Osetia de Sud dorește să inițieze procedurile legale pentru a deveni parte a Rusiei. Procesul a fost însă curmat, după ce a pierdut alegerile prezidențiale, deși era susținut de Moscova. Noul președinte, Alan Gagloyev, a suspendat la 30 mai referendumul care urma să preceadă anexarea Osetiei de Sud.

Republica Moldovenească Nistreană – 469.000 de locuitori și 4.163 km²

Povestea entității politice autoproclamate din Transnistria a început de fapt în 1924, când s-a decis crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, care să cuprindă teritoriul modern al Transnistriei și o parte din regiunea ucraineană Balta și să țină de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. Planul era ca noua republică autonomă să propage comunismul în Basarabia vecină, existând chiar speranța ca revoluția bolșevică să ajungă astfel până în România și chiar în Balcani.

Deși autoritățile ucrainene au ezitat să accepte acest plan, Moscova a marșat înainte și astfel a luat ființă, la 12 octombrie 1924, o nouă construcție politică artificială. Zona a fost rapid industrializată și, din cauza lipsei de forță calificată de muncă, aici au fost aduși numeroși ruși și ucraineni. În paralel, autoritățile au încercat să promoveze ideea unei identități moldovenești, distincte de cea românească. Ele au susținut că și limba este una diferită și au impus scrierea cu alfabet chirilic.

În 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat părți ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești și ale Basarabiei, care ținea de Regatului României, pentru a încropi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Soarta Moldovei a fost astfel pecetluită decenii la rând. Însă către 1989, în aer a început să plutească un puternic miros de schimbare, deoarece URSS se afla într-un proces de disoluție.

Problema de la alegerile din 1990

Naționalismul pro-românesc a început să câștige tot mai mult teren. Limba „moldovenească” a fost declarată limbă oficială în locul rusei și s-a revenit la  folosirea alfabetului latin. Aceste schimbări nu le-au surâs însă etnicilor slavi din zona Transnistriei, care se temeau că, dacă lucrurile vor continua pe acest făgaș, s-ar putea ajunge inclusiv la reunificarea Basarabiei cu România. Potrivit unui recensământ, în această perioadă locuiau în regiune 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

În zonele urbane erau însă majoritari etnicii slavi, adepți ai separatismului, care au reușit să câștige la alegerile locale din 1990 în orașele Tiraspol, Rîbnița și Tighina. Printr-o campanie susținută de intimidare și violențe, separatiștii și-au extins apoi controlul și asupra zonelor rurale, locuite în principal de români.

La 2 septembrie 1990, a fost autoproclamată „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană” (RSSMT), care a devenit „Republica Moldovenească Nistreană” în 5 noiembrie 1991, când Transnistria a decis să-și abandoneze ideologia sovietică, în urma căderii URSS,.

După ce Republica Moldova a devenit membru ONU (2 martie 1992), președintele țării a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste, care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Ajutați de trupele ruse, rebelii și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. Conflictul a durat până la 21 iulie 1992, când Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o Convenție cu privire la principiile reglementării sale pașnice.

Ulterior, mai ales după anexarea Crimeei de către Rusia, în 2014, autoritățile din Transnistria au cerut în mai multe rânduri înglobarea în Federația Rusă, dar solicitările în acest sens au rămas fără ecou. Potrivit unor analiști, interesul Rusiei este mai degrabă acela de a obține un statut special pentru Transnistria în cadrul Republicii Moldova, astfel încât să poată exercita pe viitor, prin intermediul ei, o mai puternică influență în întreaga țară.

Chiar dacă Transnistria nu a fost anexată de Rusia, influența Moscovei în regiune este totuși uriașă. Dincolo de faptul că Federația Rusă este cea care finanțează regiunea, aici se află și 1.500 de așa-numite trupe de menținere a păcii, pe care liderii de la Kremlin au refuzat să le retragă, în pofida angajamentelor făcute. La 15 martie 2022, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recunoscut de altfel Transnistria ca fiind un teritoriu moldovenesc ocupat de Rusia.

Statistici

• 58.697 de abhazi trăiau în 1897 în Abhazia, alături de circa 25.781 georgieni.
• 99,7% din populația Republicii Arțah era formată în 2015 din armeni
• 1924 a fost de fapt anul în care au început problemele în Transnistria