Domeniul muncii din țara noastră a fost element aflat în centrul atenției în anul 2023, iar aici vorbim mai ales de angajații la stat. Nu puțini au fost cei care au „declarat război” conducerii statului român de pe urma condițiilor în care lucrează, din cauza salariilor, dar mai ales după anunțarea noilor măsuri anunțate în scopul de a reduce cheltuielile bugetare și a diminua deficitul.
Fie că vorbim despre un „război mai vocal”, cum ar fi protestele angajaților din învățământ de la începutul verii sau că analizăm „războiul mai tăcut” al lucrătorilor din trezoreriile şi administraţiile fiscale din București care au protestat prin intermediul unei greve japoneze în la
sfârșitul lunii iunie, foarte mulți muncitori la sistemul de stat și-au făcut auzită vocea, au spus tare ce-i nemulțumește.
„Doamne ferește!”
După un protest spontan al angajaților din ministerul de Finanțe din data de 10 august, Marcel Boloş, cel care ocupă fotoliul de ministru, a efectuat la o zi distanță vizite angajaţilor din mai multe instituţii din subordine, la invitația sindicaliștilor, pentru a vedea în ce condiții se lucrează. La fața locului, oficialul și-a făcut cruce și a exclamat de mai multe ori „Doamne fereşte!”, după
ce a văzut condițiile dintr-un birou.
Situația este, astfel, destul de complicată. Unii chiar au nevoie de mai multă susținere financiară, alții cer prea multe pentru serviciile prestate, însă reprezentanții statului român au acum datoria de a-i asculta pe toți, de a analiza realitatea fiecărui caz în parte și de a lua decizii pe măsură. Totuși, de unde au pornit aceste mișcări muncitorești? Când au hotărât angajații pentru prima dată de a-și spune cuvântul și a-și exprima nemulțumirile, nu doar în România, ci în întreaga lume?
Ce este greva japoneză?
Poate cea mai abordată manieră de protest în rândul angajaților din țara noastră este greva japoneză, cunoscută și sub denumirea de „tăcerea sindicală”. Această tactică este o formă de protest pasivă, fără manifestații publice în care activitatea este dusă mai departe, dar prin care angajații aleg să-și exprime nemulțumirea referitoare la condițiile de muncă sau împotriva deciziilor luate de conducerea companiei / instituției în care activează.
Odată declarată grevă japoneză, muncitorii refuză să stea peste programul de lucru, nu participă la întâlniri sau ședințe cu membrii conducerii și nici nu comunică cu superiorii acestora. Pe lângă aceste practici, angajații obișnuiesc să poarte pe braț banderole albe pe toată perioada de desfășurare a grevei. Muncitorii anunță încă de dinaintea declamșării perioada desfășurării, iar dacă la sfârșitul acesteie nu obțin ce doresc, declanșează grevă generală și întrerup activitatea.
Când în Japonia a fost haos
Mai mult decât evident, această practică a angajaților a pornit din Japonia, cândva prin vara anului 1897, după finalizarea conflictului militar cu China. Pentru prima dată în istoria acestei țări, industriile au fost prospere de pe urma obținerii de bani din despăgubirile de război din partea Beijingului.
Clasa muncitoare părea să prospere, iar muncitorii s-au gândit atunci să ceară o creștere a salariilor, căci costul traiului zilnic începuseră să crească. Au fost raportate numeroase greve în acea perioadă, unele cu succes, dar altele au eșuat. Sistemul industrial era atunci o experiență nouă în Japonia, astfel încât nu existau restricții legale asupra mișcării muncitorești sau asupra grevelor. Acest lucru a fost demonstrat de faptul că, în doar șase luni, Rodo-Kumiai Kiseikai, o asociație sindicală a muncitorilor din domeniul industrial înregistra un număr de peste 2.000 de membri.
Majoritatea dintre ei erau muncitori angajați în prelucrarea fierului din cadrul arsenalului guvernamental și de la atelierul feroviar din Shimbashi, Tokyo, precum și la docul Yokohama și la șantierul naval Yokosuka. Clasa muncitoare din Japonia de sfârșit de secol XIX avea nevoie de o organizare clară.
Forța sindicală
La data de 1 decembrie 1897, la Tokyo, a fost organizat Sindicatul muncitorilor din industria fierului, o organizație cu peste o mie de membri. Acesta a fost primul sindicat specializat din Japonia, iar regulamentele sale au fost copiate după cele ale sindicatelor americane. La scurt timp, început de 1898, a început cu o mare grevă la Nippon Railway Company, la acea vreme cea mai mare companie feroviară din Japonia.
Liniile sale se întindeau de la Tokyo la Amori, pe o distanță de peste 800 de kilometri. Compania avea peste zece mii de angajați, iar aceștia erau tratați în mod aspru de către superiori. În astfel de condiții, nemulțumirile erau din ce în ce mai mari. Reprezentanții companiei au fost mereu atenți la ceea ce discutau angajații între ei și încercau, prin diferite mijloace, să împiedice pe cineva să organizeze proteste.
Îi alegeau pe acei rebeli care puteau iniția o mișcare de protest și îi trimiteau la stații mai îndepărtate, adesea într-un climat
mai sărac și într-un punct izolat. Acest lucru se numea „exil”.
Rebeliunea
Însă în aceste stații, însă, acești rebeli au început să se adune și să adune. Începuseră să discute între ei, să se întâlnească din ce în ce mai des. Unul dintre ei a adresat o scrisoare mecanicilor de locomotivă din cadrul companiei în care erau expuse nemulțumirile lor comune și se cerea rezolvarea acestora cu scopul de a-i aduce din ce ân ce mai mulți muncitori de partea lor.
Însă cineva i-a trădat atunci, cei de la conducere au aflat despre această secretă rebeliune, iar angajații în cauză au fost concediați imediat.
Dar scrisoarea își atinsese deja scopul propus, iar concedierea acestor lideri a fost începutul unei greve în rândul angajaților, care a început pe 24 februarie 1898, însă a fost întreruptă în doar câteva zile, căci s-a dovedit un real succes.
Conducerea companiei nu a putut face față, se temea de problemele ce puteau apărea de pe urma unei posibile opriri a activității în rândul angajaților, amenințarea principală a rebelilor, și a cedat. Angajații au primit atunci ce au dorit: salarii mai mari și condiții mai bune de muncă. Acest protest al muncitorilor din domeniul feroviar a făcut ca și alți oameni din alte domenii industriale să să se revolte împotriva tratamentului oferit de angajatori și le-au urmat exemplul.
Prin urmare, în decurs de doar câțiva ani, toate sindicatele din Japonia au evoluat din punct de vedere numeric. În sindicatul muncitorilor din industria siderurgică, spre exemplu, s-au înscris până la 5.400 de membri în doar patru ani.
Presiunile Guvernului
Totul se pare că a mers bine din perspectiva angajaților, asta până când gravitatea situației a ajuns la urechile Guvernului japonez. Chiar din primăvara anului 1898, moment în care, cu ocazia Festivalului Florilor de Cireș, când membrii sindicatului muncitorului din prelucrarea fierului au vrut să mărșăluiască pe străzile din Tokyo, aceștia au fost opriți de către autoritățile polițienețti, după un ordin dat de membrii Executivului.
Guvernul a pregătit apoi un proiect de lege ce avea în vedere condițiile de muncă din cadrul fabricilor japoneze cu intenția de a-l prezenta la următoarea sesiune a Dietei Imperiale, un proiect de lege ce ar elimina tot efortul sindicatelor din ultimele luni. După câteva discuții, acest proiect a fost adoptat într-o structură defavorabilă față de muncitori.
Uniunea Lucrătorilor din domeniul prelucrării fierului a numit un comitet pentru a redacta o notă în care își exprima dorința de modificare a proiectului de lege, o notă ce mai apoi a fost ignorată de către reprezentanții Guvernului.
Neîncrederea
În ciuda numărului considerabil de astfel de conflicte legate de muncă de la început de secol XX, activitatea sindicatelor din Japonia începuseră să se limiteze, iar procentul de muncitori sindicalizați era în scădere, iar mai puțin de jumătate dintre membri își plăteau atunci efectiv cotizațiile. Majoritatea filialelor sindicatului se aflau în zona Tokyo, iar în Osaka și în vestul Japoniei nu exista nicio bază organizațională.
Principala problemă a fost că sindicatele de la acea vreme s-au dovedit a fi foarte slab pregătite pe partea de apărare a drepturilor în cadrul negocierilor și începuseră să nu mai obțină o asemenea reușită pe bază ce Guvernul a adus la aceste negocieri comunicatori foarte bine instruiți pe acest domeniu.
La acel moment, sindicatele japoneze nu aveau alte mijloace de a-și atinge obiectivele în afară de greve și niciunul dintre ele nu mai dispunea de fonduri financiare pentru a le și susține. În cele din urmă, agitația grevistă a fost interzisă cu totul prin Legea
privind ordinea publică.
Insuccesul politic
A început, totuși, o mișcare politică la Tokyo ce pretindea că avea de gând să protejeze drepturile muncitorești și să intervină asupra legislației în favoarea lucrătorilor din industrie. Chiar din 1898, s-a fondat Societatea pentru Studiul Socialismului, un grup care și-a declarat intenția de a „studia principiile socialismului cu scopul de a determina dacă acestea sunt sau nu aplicabile în Japonia”.
Societatea a făcut un pas mai departe în 1900, când s-a redenumit drept Societatea Socialistă, iar în anul următor, s-a au fondat primul partid politic socialist japonez numit Partidul Social-Democrat (Shakaiminshuto).
Partidul a prezentat un program format din opt principii de bază, printre care abolirea sistemului de clasă, dezarmarea și naționalizarea mijloacelor de producție, și douăzeci și opt de revendicări imediate, cum ar fi abolirea Camerei Deputaților, votul universal, abrogarea Legii privind ordinea publică și dispozițiile polițienești și promulgarea legislației sindicatelor. Cu toate acestea, guvernul a trecut rapid la interzicerea noului partid.
Chiar și așa, mișcările de protest în rândul angajaților din industrie din Japonia nu au fost înăbușite complet, căci, la un nivel mai mic sau mai mare, acestea au continuat, iar nu puține au fost episoadele în care aceste activități au fost unele masive, precum cele din anii de după Primul Război Mondial sau ieșirile în stradă a minerilor din anul 1960. Aceste evenimente au rămas nu doar în istoria Țării Soarelui Răsare, ci în istoria universală, evenimente ce au avut un impact semnificativ asupra angajaților la nivel global.