Industria românească începe să se dezvolte de abia din a doua jumătate a secolului XIX. Până atunci, meseriile erau organizate în bresle, iar producția era la nivel artizanal. Dacă în Europa Occidentală exista de câteva sute de ani principiul diviziunii muncii, la noi în țară meșteșugarii lucrau, în continuare, în ateliere individuale.
Din punct de vedere istoric, unul dintre principalele lipsuri pe care industria românească le-a simțit în secolul XIX a fost lipsa unei legislații. Fără un context legislativ clar și cu o slabă reglementare a domeniului, industria a început să fie considerată un segment important al economiei tocmai în jurul anilor 1890. La acest factor se adaugă și lipsa de interes a domeniului politic, atât de partea liberalilor, cât și a conservatorilor. În anul 1900, doar 10% din forța de muncă era angajată în activități industriale.
Nu am avut o „revoluție industrială”
România nu a trecut prin revoluția industrială occidentală, iar această caracteristică fundamentală a economiei reprezintă unul dintre principalele motive ale înapoierii. În state precum Marea Britanie, Olanda sau Statele Unite ale Americii, revoluția industrială a adus cu sine avansul tehnologic și în mod direct dezvoltarea infrastructurii. SUA, spre exemplu, erau în anii 1890 cel mai mare producător de oțel de pe glob. Doar o mică parte mergea către export, restul producției era asimilată în plan intern și folosită la dezvoltarea căilor ferate, a drumurilor, porturilor, etc.
În afara revoluției industriale, România a trebuit să cumpere de la alte state europene materialele necesare pentru a-și dezvolta infrastructura. Căile ferate, drumurile, podurile, porturile, toate au fost construite cu materiale de import în timpul lui Carol I deoarece nu existau capabilitățile de producție pe plan intern. Pe de altă parte, odată ce ieșim de sub monopolul economic al Imperiului Otoman și începem să ne deschidem granițele către țările din vest, preponderent Austro-Ungaria, industria românească este asaltată de produsele occidentale. Este vorba despre timp și resurse: în timpul în care se producea un ciocan într-un atelier românesc, pe liniile de producție austriece se produceau 10. Prețul produsele occidentale era mult mai scăzut, iar meșteșugarii români nu puteau intra într-o competiție pe piață.
Bazele industriei românești
Una dintre realitățile secolului XIX este că industria românească s-a dezvoltat rapid în sectoarele ce presupuneau prelucrarea produselor agrare. În anul 1972, în București, existau 6 fabrici moderne de morărit. La sfârșitul secolului existau aproape 100 de mori de grâu care aveau o capacitate de măcinare pe zi a peste 30 de tone. Cea mai cunoscută dintre toate a ajuns un monument istoric aflat în paragină – Moara lui Assan. Construită în 1853, fusese prima moară cu aburi de pe teritoriul țării.
Muncitori la rafinărila din Moreni, sursă foto peopletales.blogspot
Liberalii au realizat avantajele economie ale unei industrii puternice târziu, spre sfârșitul secolului XIX. Prima rafinărie modernă era înființată în 1857 la Râfov, Prahova – Teodor Mehedințeanu Wallachian Petroleum Company, considerată de unii istorici prima rafinărie modernă din lume. Paradoxal, suntem și printre primele țări din lume care dispun de o statistică oficială legată de producția petrolului: 275 de tone în anul 1857. Prima societate petroliferă a fost înființată în anul 1864 de englezul Jackson Brown, iar mai târziu în același an se deschidea Romanian Petroleum Co. Ltd. (deținută de Teodor Mehedințeanu).
Până la o industrie performantă am avut nevoie de legi
Cele mai mari progrese ale industriei s-au înregistrat în anii 1890, mai ales prin intermediul textelor legislative. Unul dintre ele a fost legea minelor din 1895, care a încurajat exploatarea resurselor naturale (mai ales a petrolului) și puteau fi concesionate către străini. Însă acest fenomen ne arată multe dintre lipsurile economice ale industriei. Numărul rafinăriilor românești pe bază de capital străin creștea, însă mașinăriile necesare pentru a exploata resursele naturale erau importate – nu dispuneam de întreg lanțul de producție.
Dezvoltarea industrială a României s-a realizat și într-un mod inegal. În anii 1870 se deschideau primele companii ce prelucrau zahărul, fabrici la București și la Iași pentru prelucrarea tutunului și în 1881 se dă o lege pentru promovarea industriei hârtiei. La nivel de producție și impact economic, toate acestea erau infime față de ce a ajuns să reprezinte industria petrolului.
Capitalul străin deținea întreaga industrie românească
Înainte de Primul Război Mondial, principalele industrii românești erau cea alimentară, cea petrolieră și prelucrarea lemnului. Următoarele erau industria textilă, metalurgia, etc. Statul român încurajase infuzia de capital străin la sfârșitul secolului XIX prin toate legile menționate, motiv pentru care străinii ajung principalii investitori în industria românească.
95% din piața de gaz și electricitate era capital străin, 94% din petrol, 94% din industria zahărului, 74% din metalurgie, 72% din industria chimică și 69% din industria lemnului. La toate acestea se adaugă, în paralel, și lipsa experienței de piață a primilor antreprenori români și problemele economice cu care ne confruntam ca țară. În anul 1915 existau 1150 de întreprinderi în România, dintre care 840 primeau ajutor din partea statului. Asta înseamnă că 73% din companiile din România primeau ajutor pentru a putea exista pe piață. În anul 1914, industria contribuia doar cu 17% din PIB al țării, iar 63% din valoarea producției era dată de sectorul alimentar și cel petrochimic.
