În mod tradițional, agricultura a fost un sector important al economiei Italiei, în special în zonele rurale ale țării. Sectorul agricol reprezintă aproximativ 2% din produsul intern brut (PIB) al Italiei și angajează aproximativ 3% din forța de muncă.
Italia este cunoscută pentru producția unei varietăți de produse agricole de înaltă calitate, inclusiv vin, măsline, citrice, roșii și paste făinoase. Țara este, de asemenea, un producător important de produse lactate, cum ar fi cașcavalul și laptele, și are o tradiție veche în producția de mezeluri, cum ar fi șunca sau salamul.
Strada Barolo cu vinării și magazine tipice într-o zi însorită de vară în Piemont. Sursă foto: Dreamstime
Istoria agriculturii în economia Italiei
Ca și alte ramuri ale economiei Italiei, agricultura a fost caracterizată istoric de o serie de inegalități, atât regionale, cât și sociale. Până la legile de reformă agrară din 1950, o mare parte din terenurile cultivabile din Italia erau deținute și gestionate cu lenevire de câțiva nobili înstăriți, în timp ce majoritatea lucrătorilor agricoli se zbăteau în condiții grele ca muncitori salariați sau dețineau loturi de pământ derizorii, prea mici pentru a fi autosuficienți.
Muncitorii agricoli aveau puține drepturi, iar șomajul era ridicat, în special în Calabria, unde a fost generat impulsul pentru reforma agrară. Aceasta a presupus redistribuirea unor mari suprafețe de teren între țăranii fără pământ, absorbind astfel cantități mai mari de forță de muncă și încurajând o utilizare mai eficientă a terenurilor.
Deși a avut un succes parțial, reforma a creat multe ferme care erau încă prea mici pentru a fi viabile și loturi care erau împrăștiate în parcele și adesea situate în zone înalte nefertile. Un alt aspect negativ al reformei a fost acela că a avut ca efect deteriorarea structurii sociale a comunităților rurale. Inițial, CEE nu a făcut mare lucru pentru a ajuta micii fermieri italieni, localizați în principal în sud, în timp ce fermele mai bogate și mai mari din nord beneficiau de subvențiile CEE. Cu toate acestea, în 1975, un ajutor specific a fost direcționat către fermierii din zonele montane, iar în 1978 un alt pachet le-a oferit acestora sprijin consultativ și ajutor pentru irigații. În prezent, majoritatea fermelor sunt deținute și exploatate de familii.
De la cel de-al Doilea Război Mondial, economia Italiei a menținut o balanță comercială negativă în ceea ce privește produsele agricole, multe dintre acestea fiind consumate pe plan intern din cauza densității ridicate a populației țării. Cea mai mare parte a comerțului exterior cu produse agricole și alimentare se realizează cu alte țări din UE, în special cu Franța și Germania.
Câmpia Italiei constituie doar o pătrime din terenurile cultivate, ceea ce indică o cultivare pe scară largă a mediilor colinare în care agricultura a fost posibilă doar ca urmare a modificării peisajului și a resurselor naturale prin terase, irigații și gestionarea solului. Cea mai fertilă zonă este valea Padului, unde precipitațiile sunt distribuite destul de uniform pe tot parcursul anului, dar media precipitațiilor scade spre sud. Zonele de coastă din Puglia, Sicilia și Sardinia pot înregistra doar aproximativ 300-400 mm de precipitații anuale, în comparație cu aproximativ 3.000 mm în regiunile alpine.
În general, utilizarea terenurilor agricole este împărțită în patru tipuri: culturi de câmp, culturi pomicole, pășuni și silvicultură.
Culturi de câmp
Pe când era prim-ministru în perioada 1922-43, Benito Mussolini s-a străduit să facă Italia autosuficientă în producția de grâu. Dar de atunci terenul destinat cultivării acestuia a fost redus de la peste 12 milioane de acri la puțin peste 5 milioane de acri (aproximativ 50.000 la 20.000 km pătrați). Grâul tare, folosit pentru fabricarea pastelor făinoase, este cultivat în mod tradițional în sud, în timp ce grâul moale, folosit pentru fabricarea pâinii, a biscuiților și a crustei de pizza, predomină în zonele joase din nord. Producțiile din nord pot fi de până la trei ori mai mari decât cele din sud, datorită tehnicilor de mecanizare îmbunătățite și a terenului mai potrivit.
Italia este un exportator important de orez, care este cultivat în principal în câmpia Padului. Porumbul este, de asemenea, cultivat în această zonă. Dintre celelalte culturi de câmp, roșiile sunt cele mai importante pentru piețele interne și de export. Napoli și Emilia-Romagna sunt specializate în această cultură. Până la începutul secolului XXI, suprafața dedicată cultivării roșiilor a crescut de peste două ori, iar producția s-a cvadruplat ca urmare a îmbunătățirii tehnicilor de producție.
Culturi pomicole
Măslinele și strugurii sunt cele două cele mai profitabile exporturi agricole ale Italiei. Producția de măsline este potrivită pentru condițiile aride din Puglia, Sicilia și Calabria, conținutul de ulei fiind sporit de verile lungi și uscate. Cu toate acestea, producția este neregulată, deoarece măslinele sunt sensibile la înghețurile din iarnă. Italia este cel mai mare exportator de ulei de măsline din lume, deși Spania domină sectorul mai profitabil al măslinelor de masă. În timp ce măslinele sunt cultivate în mod tradițional împreună cu alte culturi sau cu animale, aproape jumătate din terenurile producătoare de măsline exclud în prezent alte tipuri de cultivare, ceea ce reflectă dispariția metodelor tradiționale de agricultură țărănească.
Fermieri la lucru la recoltarea măslinelor în mediul rural în Italia. Sursă foto: Dreamstime
Vinul este produs în fiecare regiune din Italia și, împreună cu uleiul de măsline, se bucură de o balanță comercială pozitivă. Cu toate acestea, concurența se înăsprește, piața în plină expansiune din Europa de Est reducând prețurile occidentale. O mare parte din vinul mai greu din sud este folosit pentru a produce vermut sau marsala, în timp ce cele mai cunoscute vinuri – Soave, Valpolicella, Barolo și Asti, sunt produse în nord.
Aproximativ trei cincimi din producția de citrice a Italiei provine din Sicilia, iar cea mai mare parte a restului crește în zonele joase protejate și irigate din Calabria și Campania. Pe de altă parte, fructele de foioase sunt foarte răspândite. Campania este cel mai bine cunoscută pentru cireșele, caisele, nectarinele și alunele sale, în timp ce Emilia-Romagna produce în principal piersici, prune și pere. Sicilia și Puglia se remarcă prin producția de migdale.
