Nu puțini au fost cei care au râs când fostul președintele al Statelor Unite, Donald Trump, a anunțat fondarea oficială a unei armate spațiale. Mai ales că sigla ei seamănă cu insigna folosită de personajele celebrului serial science-fiction „Star-Trek”. Dar acum, de când a izbucnit războiul din Ucraina, zâmbetul ne cam îngheață pe buze, pe măsură ce conștientizăm într-o tot mai are măsură relevanța pe care o pot căpăta diferitele forțe spațiale ale lumii – căci sunt, într-adevăr, mai multe.
Militarizarea spațiului cosmic a început de fapt la scurtă vreme după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Deoarece, în contextul Războiului Rece, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică au înțeles importanța acesui demers și au început rapid să concureze și în această privință. Doar că, timp de mulți ani, nici SUA, nici URSS și nici alte țări nu și-au creat niște forțe spațiale propriu-zise.
În ceea ce-i privește pe ruși, aceștia au fost însă în orice caz multă vreme vârf de lance în domeniul spațial. Ei au demarat în 1947 construcția poligonului pentru lansarea rachetelor balistice și meteorologice de la Kapustin Yar și au înființat în 1955 și primul port spațial din lume: cosmodromul Baikonur. Doi ani mai tărziu,URSS a reușit să lanseze cu succes Sputnik 1, primul satelit artificial care a orbitat în jurul Pământului. Iar premierele înregistrate de sovietici nu s-au oprit aici.
În 1961, ei au trimis de exemplu în spațiu primul cosmonaut și, zece ani mai târziu, au lansat pe orbita joasă Salyut 1, prima stație spațială din lume. În ciuda acestor reușite, abia în 1982 au fost înființate, în cadrul Ministerului Apărării, Forțele Spațiale Sovietice, de sine stătătoare. După destrămarea URSS, au fost create Forțele Spațiale Ruse (1992), considerate azi primele forțe spațiale din lume. La 1 august 2015, ele au fost însă fuzionate cu Forțele Aeriene Ruse și transformate în Forțele Aerospațiale ale Federaţiei Ruse. Deși acestea au teoretic statut independent, ele reprezintă un amestec, combinând sub comandă unică elemente ale forțelor spațiale, ale forțelor aeriene și ale forţelor de apărare aeriană şi antirachetă.
Nu toate cele șapte țări cu autonomie de lansare au armate spațiale propriu-zise
După Rusia a venit și rândul Chinei comuniste să coaguleze o armată spațială. Deși a început încă din anii ’50 să colaboreze strâns cu sovieticii pentru a face primii pași în această direcție, primele rezultate notabile s-au văzut abia din 1970 încolo, când China a lansat satelitul Dong Fang Hong I, cel mai greu satelit pus pe orbita joasă a Pământului de către o națiune, și a demarat construirea a patru porturi spațiale.
În 1988, a fost înfiinţat Ministerul Industriei Aerospațiale, care a fost împărțit ulterior în Corporaţia Aerospaţială a Chinei și Administrația Spațială Națională a Chinei, una dintre ele urmând să fie responsabilă de diferitele politici, iar cealaltă de punerea lor în execuție. În decembrie 2015 a fost însă înfiinţată Forța de sprijin strategic a Armatei de Eliberare a Poporului Chinez (PLA), care reprezintă astăzi cea de-a cincea ramură a Armatei Chineze, având misiuni de război spațial, cibernetic, psihologic, electronic și de tip strategic intelligence. Cu alte cuvinte, o altă struțo-cămilă, la fel ca cea a Rusiei.
Un alt program militar spațial este cel al Franței, care a creat în iulie 2019 așa-numitul Comandament Spațial, care cuprinde însă și forţele aeriene. În martie 2021, țara a inițiat, sub numele de cod AsterX, primele exerciții militare în spațiu, cu scopul de a-și testa capacitatea de a-și apăra sateliții.
În afară de SUA, Rusia, China și Franța mai există alte trei puteri spațiale care se bucură de autonomie de lansare. Prima este India, care a creat în 2018 Agenţia de Apărare Spaţială, cu rolul de a conduce misiuni de război spaţial şi de colectare de informaţii satelitare, iar un an mai târziu a desfăşurat primul său exercițiu simulat de război spațial. O alta este Japonia, care a înfiinţat în 2020, în cadrul Forței de autoapărare aeriană, Escadrila de operații spațiale. În sfârșit, o a șaptea putere spațială cu autonomie de lansare este Israelul, al cărui forță aeriană și spațială cuprinde, pe lângă sateliți și rachete balistice, avioane, elicoptere și drone.
În afară cele șapte țări amintite mai sus, există și altele care desfășoară programe spațiale militare, dar care nu au autonomie de lansare. Între acestea se remarcă în special Marea Britanie, care a înfiinţat la 1 aprilie 2021 Comandamentul Spaţial al Regatului Unit.
Sigla Forței Spațiale a Statelor Unite a fost inițial subiect de glume, amintind de un cunoscut serial SF
Forța Spațială a SUA a fost lansată în 2019, dar abia acum începe să fie luată în serios
În Statele Unite, primele programe spațiale ale Forțelor Aeriene ale Armatei au început încă din 1945, iar primele discuții privind crearea unui serviciu spațial militar au avut loc în 1958. Dar, deși ideea a fost luată în considerare și în 1982, de către președintele Ronald Reagan, ea s-a concretizat abia la 20 decembrie 2019, când Donald Trump a ratificat legea prin care armata spațială a devenit a șasea ramură a forțelor armate americane.
Forța Spațială a SUA a devenit astfel primul serviciu militar independent creat de americani din 1947 încoace. Ea este totodată considerată singura forță spațială din lume care este independentă, în afară de cea a Chinei, care cuprinde însă și o importantă componentă cibernetică.
Forța Spațială a SUA este în prezent cel mai mic serviciu armat al țării. Potrivit Wikipedia, ea e formată din doar 8.400 de militari, și operează în total 77 de nave spațiale în diferite programe. Printre primele operațiuni întreprinse de nou creata Forță Spațială s-au numărat avertizările timpurii pe care le-a furnizat cu privire la loviturile cu rachete ale Forței Aerospațiale a Corpului Gărzii Revoluționare Islamice Iraniene împotriva trupelor americane, la baza aeriană Al Asad, la 7 ianuarie 2020. În februarie 2020, revista „Time”, scria că Forța Spațială a monitorizat, de asemenea, navele spațiale ale Forțelor Spațiale Ruse, care începuseră să urmărească un satelit spion american, în valoare de miliarde de dolari.
Acesta a fost de altfel prima dată când armata SUA a identificat public o amenințare directă exercitată de un adversar la adresa unui satelit american. Apoi, nu s-a mai auzit mare lucru despre armata spațială a SUA, care s-a dovedit extrem de discretă. Vești proaspete au venit abia în octombrie 2022, când războiul din Ucraina era deja în toi de peste o jumătate de an. Noul război, care riscă să degenereze în orice moment într-o nouă conflagrație mondială, a evidențiat mai limpede ca niciodată cât de important a devenit spațiul cosmic pentru armatele de la sol. Kiturile de internet Starlink, furnizate de miliardarul american Elon Musk, au fost de pildă esențiale pentru a oferi armatei ucrainene comunicații sigure.
Ucraina a fost ajutată masiv de țările occidentale și prin furnizarea de informații, supraveghere și recunoaștere – pe scurt, ISR. Sateliții ISR au fost esențiali pentru a monitoriza mișcarea trupelor și navelor rusești, dar și pentru a stabili adevărul în unele cazuri, precum cel al masacrului de la Bucha. Deși rușii susținuseră că, atunci când ei au sosit, străzile erau deja pline de cavadrele civililor morți, imaginile satelitare cu marcaj temporal au putut demonstra că lucrurile nu stătuseră nicidecum așa.
Dată fiind importanța tot mai mare a spațiului pentru armatele de la sol, jurnaliștii de la BBC s-au gândit în octombrie să-i ia un interviu generalului Jay Raymond, șeful Forței Spațiale americane. Acesta a recunoscut că conflictul din Ucraina este „primul război în care capacitățile spațiale comerciale au jucat cu adevărat un rol semnificativ„, dar a evitat să ofere detalii privind modul în care americanii și aliații acestora au ajutat țara invadată de ruși.
„Folosim spațiul pentru a ajuta la lovirea cu precizie. Folosim spațiul pentru a oferi avertismente cu privire la rachete, la orice amenințare care ar putea veni către Statele Unite sau către aliații sau partenerii noștri”, s-a mulțumit să spună Jay Raymond. Vorbind despre impactul pe care-l pot avea forțele spațiale asupra securității, el a mai ținut totuși să noteze că „există un întreg spectru de amenințări de care suntem îngrijorați”, precum blocarea sistemelor GPS-ului și a comunicațiilor, armele cu energie directă, precum laserele, sau rachetele trase de la sol, care ar putea fi folosite pentru a ținti sateliții.
Există reglementări privind militarizarea spațiului?
Răspunsul este mai degrabă îngrijorător. Documentul care stă la baza dreptului internațional vizând spațiul este Tratatul din 1967 privind spațiul cosmic. Printre principiile fundamentale ale tratatului se numără interzicerea de a plasa pe orbita terestră sau în afara ei, inclusiv pe Lună sau pe orice alt corp ceresc, arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă.
El interzice de asemenea înființarea de baze militare, testarea armelor și efectuarea de manevre militare asupra corpurilor cerești. Pe de altă parte însă, tratatul nu interzice în mod expres toate activitățile militare care ar putea fi întreprinse în spațiu, și nici înființarea de forțe militare spațiale sau plasarea de arme convenționale în spațiu. În plus, documentul nu stabileşte un lucru esențial, și anume care este cu exactitate limita dintre spaţiul atmosferic şi cel extraatmosferic. În aceste condiții, tratatul lasă deschise multe portițe periculoase. Iar prin ele își pot face apariția amenințări precum cele amintite de Jay Raymond și ale căror consecințe se pot dovedi cu adevărat devastatoare.
- 1967 a fost anul în care s-a semnat Tratatul privind spațiul cosmic
- 7 țări au autonomie de lansare
- 8.400 de militari fac parte din Forța Spațială a SUA, care operează 77 de nave
