Taiwanul are o istorie aparte, mai ales în contextul războiului civil din China și al celui istoric, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În istoria tensiunilor China – Taiwan există trei momente cheie, caracterizate drept crize, care au definit dinamica din zilele noastre.
Istoria Taiwanului modern începe după ce comuniștii chinezi conduși de Mao reușesc să-i învingă pe naționaliștii chinezi, conduși de Chiang Kai-Shek. Cei din urmă au fugit în Taiwan la scurt timp după finalul celui de-al Doilea Război Mondial unde au înființat Republica China, un stat care se dorea a fi democrat, dar ca formă de guvernământ era tot o dictatură.
Taiwanul a fost la finalul celui de-al Doilea Război Mondial un fel de „no man’s land”, având în vedere că insula s-a aflat sub suveranitatea teritorială a Japoniei. După ce Japonia a fost ocupată de trupele americane la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Taiwanul a primit un statut special. În momentul în care Chiang Kai-Shek ajunge în Taiwan, insula era guvernată atât de americani cât și de japonezi. În anul 1952 este semnat tratatul de la Taipei, capitala Taiwanului, în care Japonia renunță la orice pretenții teritoriale asupra insulei și ia naștere Republica Chineză din Taiwan, care la momentul respectiv a fost recunoscută de statele occidentale drep „adevărata China”. Practic, până la vizita lui Nixon în Beijing din 1971, China comunistă, a lui Mao, nu era recunoscută în interiorul mecanismelor diplomatice ale ONU, unde locul său era ocupat de Republica Chineză din Taiwan.
Criza taiwaneză, rezultatul Războiului Rece
Confuzia legată de China continentală și Republica Chineză din Taiwan este la sfârșitul zilei un produs geopolitic al tensiunilor din timpul Războiului Rece. China continentală, comunistă, era recunoscută de partenerii din blocul socialist, în timp ce Republica Chineză din Taiwan era recunoscută de statele occidentale și partenerii lor. Istoricii au dezbătut mult legitimitatea Taiwanului de a se auto-intitula stat, însă importanța sa strategică pentru americani a combătut, la vremea respectivă, orice fel de dispută legală sau istorică. De atunci până în ziua de astăzi, Taiwanul și-a menținut o poziție strategică ambiguă, fiind un stat recunoscut la nivel oficial de membrii ONU. Nici România nu recunoaște Taiwanul ca stat independent.
Crizele strâmtorii taiwaneze
Prima criză a avut loc la scurt timp după semnarea armistițiului corean. Armata chineză, sub conducerea lui Mao, începe să bombardeze diferite insule nelocuite aflate sub administrarea Republicii Chineze. Ca răspuns la aceste provocări, Statele Unite ale Americii și-au trimis portavioanele care dispuneau de capabilități nucleare în strâmtoarea Taiwanului, escaladând criza. În urma bombardamentelor au avut loc confruntări pe mare, iar aproximativ 1.000 de persoane au murit, peste 500 de taiwanezi și 400 de chinezi. Tensiunile diplomatice și militare au fost stopate în urma intervenției SUA și Uniunii Sovietice, însă pentru scurt timp, riscul unui război nuclear a devenit realitate în Asia de Est.
A doua criză a strâmtorii a avut loc în anul 1958, când armatele celor două țări s-au confruntat din cauza unor insule disputate între China și Taiwan. Statele Unite ale Americii și-au trimis din nou portavioanele în strâmtoare, respectiv USS Lexington și USS Marshall. Din nou, aproximativ 1.000 de militari au murit de ambele părți ca rezultat al tensiunilor.
A treia criză a avut loc la mijlocul anilor ’90, în perioada 1995 – 1996, când chinezii au demarat un nou set de exerciții militare în strâmtoarea Taiwanului. Momentul culminant a fost în 1996, când înainte alegerilor prezidențiale de pe 23 martie, Beijingul a ordonat o nouă serie de exerciții militare cu rachete în apele Taiwaneze. Criza a fost din nou stopată cu ajutorul americanilor care și-au trimis portavioanele în regiune.
