În încercarea de a salva influența tot mai redusă a țării sale în Orientul Mijlociu, secretarul de stat american Antony Blinken efectuează săptămâna aceasta o vizită de trei zile în Arabia Saudită. Dar promovarea „cooperării strategice” cu omologii săi saudiți și din Golf s-ar putea dovedi o luptă dificilă.
În iulie anul trecut, președintele Joe Biden a participat la summitul Consiliului de Cooperare al Golfului din regat și a promis că Statele Unite „nu vor pleca și nu vor lăsa un vid care să fie umplut de China, Rusia sau Iran”. Dar exact asta s-a întâmplat.
Joe Biden a minimalizat importanța acordului saudito-iraian
În ciuda obiecțiilor SUA, anul trecut, aliații săi regionali au trecut la o abordare hibridă: au îmbunătățit relațiile cu Beijingul și Teheranul și au menținut legături puternice cu Moscova. Deși administrația condusă de Joe Biden a minimalizat în mod public importanța recentului acord saudit-iranian mediat de China pentru restabilirea relațiilor diplomatice, aceasta pare frenetică în legătură cu influența chineză în creștere în regiunea bogată în petrol a Golfului și în marele Orient Mijlociu.
În ultimele două decenii, SUA a crescut producția de petrol și gaze, devenind practic independentă din punct de vedere energetic. Poate că nu mai au nevoie atât de mult de petrolul din Golf, dar insistă să fie la conducere în regiune pentru a putea tăia aprovizionarea cu energie vitală a Chinei în cazul unui conflict și pentru a o asigura aliaților săi.
China reprezintă cea mai importantă provocare geopolitică pentru SUA
După cum a avertizat Blinken luna trecută, „China reprezintă cea mai importantă provocare geopolitică cu care ne confruntăm în prezent: o țară cu intenția și, din ce în ce mai mult, cu capacitatea de a contesta viziunea noastră privind o ordine internațională liberă, deschisă, sigură și prosperă”.
Dar autocrația Beijingului ar putea fi, de fapt, mai ușor și mai bine adaptată pentru regimurile din regiune decât democrația Washingtonului. Influența Rusiei în Orientul Mijlociu și nu numai a făcut, de asemenea, ca SUA să fie nervoase.
Sătulă de ambiguitatea, chiar de complicitatea acestora cu Rusia, administrația Biden a intensificat presiunea asupra anumitor state din Orientul Mijlociu, arătând clar că răbdarea sa se epuizează. Aceasta a avertizat țările din regiune să nu ajute Rusia să se sustragă sancțiunilor și le-a cerut să aleagă o tabără sau să se confrunte cu mânia SUA și a țărilor G7.
Arabia Saudită respinge solicitările SUA de a spori producția de petrol
Arabia Saudită a refuzat până în prezent cererea SUA de a crește substanțial producția de petrol pentru a reduce prețul său de piață și a compensa efectul sancțiunilor occidentale asupra Rusiei. A menținut relații bune cu Moscova și a tras de timp pentru a sprijini Ucraina. Se pare că „degetul mijlociu către Washington” al prințului moștenitor saudit Mohammed bin Salman l-a făcut extrem de popular în regiune.
Anul trecut, ca răspuns la amenințările lui Biden de a pedepsi Riadul pentru presupusa sa insolență, regatul a continuat să îl găzduiască pe președintele chinez, Xi Jinping, pentru discuții bilaterale și pentru summiturile China-CCG și China-Arab. Arabia Saudită a normalizat apoi relațiile cu Iranul sub auspicii chinezești, chiar în momentul în care Occidentul înăsprise sancțiunile împotriva Teheranului, și, într-un afront clar la adresa SUA, a continuat să refacă legăturile cu Siria.
Dar această nouă atitudine față de relațiile cu SUA nu este evidentă doar la Riad; este un fenomen regional. Emiratele Arabe Unite, un alt aliat al SUA, a cultivat, de asemenea, legături mai strânse cu China, a îmbunătățit relațiile strategice cu Franța și a lucrat la implicarea Iranului, a Rusiei și a Indiei. Acest lucru, uneori, a fost în detrimentul relațiilor sale cu SUA.
Tot mai multe state vor să facă parte din BRICS
Regiunea, în ansamblu, și-a diversificat angajamentul global. Acest lucru este destul de evident în relațiile sale comerciale. Între 2000 și 2021, comerțul dintre Orientul Mijlociu și China a crescut de la 15,2 miliarde de dolari la 284,3 miliarde de dolari; în aceeași perioadă, comerțul cu SUA a crescut doar modest, de la 63,4 miliarde de dolari la 98,4 miliarde de dolari. Șase țări din Orientul Mijlociu, printre care Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egiptul, au solicitat recent să se alăture grupului BRICS condus de China, din care mai fac parte Rusia, India, Brazilia și Africa de Sud. Acest lucru se întâmplă în ciuda regimului de sancțiuni din ce în ce mai larg impus de Occident Rusiei.
Desigur, America a fost puterea strategică dominantă în Orientul Mijlociu în ultimele trei decenii și rămâne așa și astăzi. Dar va mai fi în următoarele trei decenii? Într-o regiune în care regimurile autocratice și publicul larg nu sunt de acord cu prea multe, dacă nu chiar cu nimic, a spune nu Americii este o poziție foarte populară, deoarece majoritatea consideră că este o putere imperială ipocrită, care acordă doar o atenție de formă drepturilor omului și democrației.
Acest lucru este deosebit de evident în politica externă a SUA în ceea ce privește Palestina, care susține cu fermitate și necondiționat colonizatorul și ocupantul palestinienilor, Israelul. În timpul vizitei sale la Riad, secretarul Blinken va exercita probabil presiuni asupra Arabiei Saudite pentru a normaliza relațiile cu Tel Aviv, în speranța de a scădea prețul cerut, care se pare că include un program nuclear civil și garanții majore de securitate.
Blinken va exercita probabil presiuni asupra Arabiei Saudite
Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Maroc și Sudan au normalizat deja relațiile cu Israelul în detrimentul palestinienilor, în schimbul unor concesii americane, cum ar fi vânzarea de avioane F-35 de fabricație americană către Abu Dhabi, recunoașterea de către SUA a pretențiilor marocane asupra Saharei Occidentale și ridicarea sancțiunilor americane asupra Khartoumului.
Toate acestea pentru ca guvernul israelian să nu fie nevoit să facă propriile „concesii” și să pună capăt ocupației Palestinei, care durează de zeci de ani. Dar cauza palestiniană, care este destul de apropiată de inima arabilor obișnuiți, nu este singura problemă care a convins publicul arab că America este o putere duplicitară care ar trebui ținută la distanță.
Datorită televiziunii prin satelit și platformelor de socializare, oamenii din regiune au văzut cu ochii lor crimele SUA în Irak și umilința sa în Afganistan și nu se mai gândesc la ea ca la un gardian al civilizației, cu atât mai puțin ca la o putere invincibilă. Bilanțul intervențiilor SUA în Orientul Mijlociu în ultimii 20 de ani, de la atacurile din 11 septembrie 2001, nu este deloc în favoarea sa.
SUA a irosit aproximativ 5-7 trilioane de dolari pe războaie
Nu este de mirare că, într-un sondaj realizat în 2022 de Centrul arab pentru cercetare și studii politice cu sediul la Doha în 14 țări arabe, 78% dintre respondenți credeau că cea mai mare sursă de amenințare și instabilitate în regiune sunt SUA. În schimb, doar 57 la sută s-au gândit în acești termeni la Iran și Rusia, ambele având propria lor parte de muncă murdară în regiune, din Siria până în Irak și Yemen.
În cartea sa intitulată pe bună dreptate, Grand Delusion: The Rise and Fall of American Ambition in the Middle East (Ascensiunea și decăderea ambiției americane în Orientul Mijlociu), fostul oficial american Steven Simon estimează că SUA a irosit aproximativ 5-7 trilioane de dolari pe războaie care au dus la moartea a milioane de arabi și musulmani și la devastarea comunităților lor. În plus, aceste conflicte au ucis mii de soldați americani, au rănit zeci de mii și au dus la aproximativ 30.000 de sinucideri ale veteranilor americani.
Nu este o coincidență, așadar, faptul că tot mai mulți locuitori din Orientul Mijlociu (și americani) sunt de acord că decuplarea regiunii de America și cel puțin o anumită dezangajare americană din regiune este pe cât de dezirabilă, pe atât de inevitabilă. O astfel de întorsătură a evenimentelor ar avea, de asemenea, consecințe teribile, cu implicații dezastruoase pe termen lung pentru ambele părți, și ar fi determinată de faptul dacă și cum alege America să își schimbe politica externă, potrivit Aljazerra.
