Cine va fi noul lider al UE? Bătălia dintre Polonia și Franța

„Unde nu-i cap, vai de picioare”, se spune. O vorbă care riscă să i se aplice în curând și Uniunii Europene, care pare să se confrunte de pe la sfârșitul anului trecut cu un periculos vid de putere. Se va grăbi cineva să îl umple? Și dacă da, cine? Să fie Franța, cum pretind unii? Să fie Polonia, cum zic alții? Sau există și alte variante, mai puțin evidente, dar ceva mai probabile?

Dar să vedem mai întâi, pe scurt, cum s-a ajuns în actuala situație. Până în 2016, când cetățenii din Marea Britanie au decis Brexitul, destinul UE era gestionat în primul rând de la Berlin, Paris și Londra. Un triumvirat care părea să ofere politicilor Uniunii un oarecare echilibru. Apoi n-au mai rămas pe podium decât Germania și Franța. Germania era condusă de longeviva și de versata Angela Merkel.

În schimb Franța îl avea la cârmă pe François Hollande, un personaj mai degrabă șters. Care a fost urmat la putere de o altă figură deloc impresionantă, în persoana lui Emmanuel Macron. Și iată cum se face că, timp de câțiva ani buni, Parisul a jucat mai degrabă un rol secund, în vreme ce Berlinul a devenit liderul de facto al Europei. Printre vasalii credincioși ai Germaniei s-au numărat țări ca Austria și Olanda, reprezentante tradiționale ale așa-numitului „nucleu dur” al Uniunii. De cealaltă parte erau câteva state intrate mai recent în UE și al căror cuvânt avea o greutate mai mică.

Problema Germaniei

Unele dintre acestea s-au resemnat în tăcere cu rolul lor mărunt. Alte câteva, în special Polonia și Ungaria, considerate „rebelii” Europei, au ridicat de câteva ori tonul, dar fără a reuși vreodată să slăbească cu adevărat poziția de lider asumată de Berlin cu atâta hotărâre prusacă.

Cam asta a fost în mare situația până la sfârșitul anului trecut, când Angela Merkel a plecat de la cârma Germaniei după 16 ani. În scurt timp s-a dovedit că succesorul ei, Olaf Scholz, e un lider de o cu totul altă factură, care nu poate menține influența Germaniei la nivelul de până acum. Cu atât mai mult cu cât țara se confruntă cu probleme dintre cele mai grave.

Pe care și le-a provocat în mare parte singură, pe vremea lui Merkel, care s-a apropiat de Rusia și China ca fluturele de lumânare. E drept că avantajele imediate au fost uriașe, Germania devenind nu doar liderul de facto politic al UE, ci și motorul ei economic. Dar astăzi, politica dusă atâția ani de Germania s-a întors împotriva ei. Dependența energetică de Rusia și cea comercială de China au lăsat-o complet descoperită în contextul actual, marcat de efectele pandemiei și ale războiului din Ucraina.

Chiar mai expusă decât sunt alte țări ale UE. Iar Scholz dă astăzi din colț în colț, încercând cu disperare să salveze situația de acasă. Nici gând să mai controleze în viitorul apropiat destinul Europei cum o făcea odinioară Germania. Și iată cum în UE a apărut de peste o jumătate de an un uriaș vid de putere, pe care încă nimeni nu știe cine-l va umple. Analiștii au totuși în vedere câțiva potențiali candidați.

Varianta Franța

Primul gând care le-a venit unora în minte când au văzut că Scholz nu se descurcă cum o făcea Merkel, a fost acela de a paria încrezători pe Paris. Argumente există destule, chiar și trecând peste faptul că această țară -sa numărat mereu printre fruntașele UE. Franța este a doua economie a Europei și cea dintâi putere a ei militară – un fapt care a devenit astăzi cu atât mai relevant cu cât războiul pare să bată la ușă. În acest sens, merită între altele amintit că Franța dispune de cel de-al treilea arsenal nuclear ca mărime, după cel al Statelor Unite și al Rusiei.

Țara are totodată cel mai mare buget militar din UE și al șaselea din lume. În 2021, el s-a ridicat la 56,6 miliarde de euro, nefiind așadar cu mult mai mic decât cel al Rusiei (de 65,9 miliarde de euro), care e clasată doar cu o treapta mai sus, pe locul al cincilea. Iar în ceea ce privește topul celor mai puternice armate ale lumii în 2022, Forțele Armate Franceze ocupă, potrivit datelor Global Firepower Index, locul al șaptelea, după SUA, Rusia, China, India, Japonia și Coreea de Sud.

Un alt argument putenic în favoarea Franței a părut să fie, vremelnic măcar, cel al continuității politice. În sensul în care, în timp ce Germania și-a schimbat liderul, președintele Franței a fost reales, urmând să beneficeze de un nou mandat de cinci ani. Iar stabilitatea este extrem de importantă în actualul context, atât de precar. Oamenii preferă în general să-și păstreze liderii în momente de criză și să se răfuiască cu ei, dacă există motive, abia după ce pericolul trece.

Atâta doar că, dacă Macron a câștigat fără probleme alegerile prezidențiale din acest an, coaliția lui nu a avut același noroc la alegerile legisative din iunie. În vreme ce extrema stângă și extrema dreaptă au obținut scoruri istorice, Coaliţia „Ensemble!” („Împreună”) a lui Emmanuel Macron a pierdut majoritatea confortabilă de care s-a bucrat până acum în Adunarea Națională, obținând doar 245 de mandate de parlamentar din totalul celor 577. Din acest motiv, analiștii se tem că Franţa intră într-o perioadă de instabilitate politică. O instabilitate care i-ar răpi șansa de a ocupa în cadrul UE poziția deținută până acum de Germania.

Un alt contraargument la statutul de lider al Franței are pur și simplu de-a face cu personalitatea actualului președinte. Indiferent cât s-a agitat de la debutul războiului din Ucraina, făcând pe mediatorul între Zelenski și Putin, lui Macron i s-a întâmplat adesea nu doar să nu fie luat în serios, ci chiar să cadă pe deplin în ridicol.

Varianta poloneză

Nici nu a început bine conflictul din Ucraina, că mulți au vorbit despre posibilitatea ca rusofoba Polonie să devină noul epicentru politic al Europei. Pe ce baze? În primul rând, rebelă cum a fost, Polonia s-a remarcat de decenii întregi ca având o voce puternică în cadrul Uniunii. O voce curajoasă, care a transformat-o într-un lider regional și care, în pofida tensiunilor cu statele nucleului dur al UE, i-a adus respectul unui anumit procent al populației europene.

Iar când a început războiul din Ucraina, importanța țării a sporit. De ea depind acum cei mai mulți refugiați – la sfârșitul lunii mai, reprezentanții ONU au anunțat că în Polonia au sosit, din 24 februarie încoace, peste 3,5 milioane de oameni care au fugit din calea războiului. Iar până în 21 iunie, 1.180.677 de refugiați au cerut dreptul de ședere în Polonia – o țară care avea în 2020, potrivit Bănci Mondiale, o populație de 37,95 milioane de oameni. Polonia a devenit așadar un soi de placă turnantă, dar și de stăvilar în materie de refugiați. Ceea ce-i sporește influența, pentru că de deciziile ei legate de cei ce fug de război depinde într-o anumită măsură întreaga Uniune.

Un alt avantaj al Poloniei este cel economic. Potrivit Statista.com, cu un PIB de 570 de miliarde de euro în 2021, Polonia se clasa anul trecut din acest punt de vedere pe locul al șaselea în UE după Germania (3.570 de miliarde de euro), Franța (2.483 de miliarde de euro), Italia (1.781 de miliarde de euro), Spania (1.205 de miliarde de euro) și Olanda (860 de miliarde de euro).

Dar poate încă și mai notabil e faptul că, după cum nota recent o analiză publicată pe site-ul Emerging Europe, țara este una dintre campioanele UE în materie de creștere economică. Din 1989 încoace, PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei a avansat spectaculos, cu aproape 150 la sută. Comparativ, Republica Cehă și-a crescut veniturile cu doar trei sferturi, Ungaria cu abia jumătate, iar zona euro cu mai puțin de 40 la sută.

Nu în ultimul rând, puterea Poloniei rezidă și în relația privilegiată cu SUA, precum și în rolul crucial pe care îl are în NATO. Un rol care, inevitabil, va crește considerabil în actualul context.

Dar, la fel ca în cazul Franței, există și argumente solide care vorbesc în defavoarea Poloniei ca nou lider european. De exemplu, din punct de vedere economic, oricât de bine i-ar fi mers până acum, e încă departe de a obține succesul de care s-a bucurat atâta vreme Germania. Iar din punct de vedere politic, tensiunile ei cu Bruxelles-ul au fost și continuă să fie prea mari pentru a exista șanse serioase ca acesta să plece brusc capul în fața Varșoviei, așa cum o făcea cu Berlinul. În plus, făcând abstracție de SUA, Polonia e într-o mare criză de aliați. Mai ales acum, când s-a răcit puternic și relația ei cu Ungaria.

Ce alte scenarii există pentru Uniunea Europeană?

Nu este exclus ca epoca liderilor UE de tipul Germaniei pur și simplu să fi apus. Și ca Europa să înceapă să-și gestioneze destinul într-un stil diferit. Recent s-a pus de pildă problema ca unele decizii importante din cadrul Uniunii să nu mai fie luate în unanimitate, ci cu o majoritate calificată de voturi. Astfel încât dreptul de veto să dispară ca pârghie. O asemenea regândire a procesului decizional la nivelul UE poate avea efecte profunde și de durată.

La fel ca și acordarea unor competențe sporite Parlamentului European, unica instituţie a UE aleasă prin sufragiu direct, care a cerut recent „dreptul general şi direct de a iniţia legislaţie”. Iar dacă, pe de-o parte, PE va putea iniția legi, iar pe de alta, deciziile cruciale vor fi luate cu majoritate de voturi, în echilibrul de putere din UE se vor putea schimba multe.

Într-o direcție sau alta. Poate o instituție fundamentală a UE, precum Comisia Europeană, va reuși în viitor să conducă Uniunea cu o mână de fier, cum o făcea altă dată Germania, înlăturând treptat, de pildă prin introducerea unei noi legislații, orice opoziție serioasă. Legând țările membre de mâini și de picioare, pentru a le manevra mai ușor de la centru. Sau poate că, dimpotrivă, tensiunile vor spori în UE, care va deveni tot mai divizată și va trece printr-o perioadă de degringoladă totală.

Există însă un scenariu încă și mai cinic pe care-l avansează analiștii. Și anume acela ca UE, slăbită din cauza războiului din Ucraina și a problemelor economice grave, să piardă hățurile complet. Acestea urmând să fie preluate discret, dar în forță, de entități de tip Bilderberg. De lideri străini și din umbră, aflați sub domnia exclusivă a banilor. Și pentru care conducătorii din statele UE vor fi doar simple păpuși Muppets. Gurile rele spun că așa s-a întâmplat într-o oarecare măsură și până acum. Dar că răul cel mare abia acum va începe.