Tributul a rămas în conștiința comună a românilor ca o formă de asuprire a Imperiului Otoman către Țările Române. În realitate acesta a fost foarte scăzut, însă asta nu a însemnat că nu a îngreunat viața țăranilor români.
Încă din secolul XIV, din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească începe comerțul cu Poarta. Însă, Imperiul Otoman ajunge la jumătatea secolului să monopolizeze rutele comerciale, iar la sfârșitul anilor 1300, Valahia plătea un tribut Constantinopolului ce valora între 5 și 10% din comerțul cu orașul Brașov. Conform lui Daniel Chirot, din cauza numărului de locuitori din Valahia, tributul către Poartă ajungea să fie de 3 ori mai mare decât taxele unui locuitor din Franța către stat.
Triplarea tributului
Între anii 1500 și 1594 tributul către Poartă s-a triplat, iar comerțul Țării Românești a rămas același. De la un tribut de 24,000 de ducați pe an, s-a ajuns la o povară de 155,000 de ducați. Acesta a fost și unul dintre motivele rebeliunii lui Mihai Viteazul. Povara tributului a avut și efecte pozitive – necesitatea economiei de a mări importanța bunurilor comercializate de pe teritoriul său, ajungând la o creștere a comerțului cu orașele transilvănene. Pe cealaltă parte, deschiderea către occident era limitată, ajungându-se la o dependență a economiei de Imperiul Otoman, și în mod direct, intrarea Valahiei în sfera sa de influență. Având în vedere acest sistem, se poate explica și simplitatea prin care economiile din Țara Românească și Moldova au ajuns atât de repede să fie absorbite în sistemul otoman, iar instaurarea regimurilor fanariote a venit ca o extensie a ceea ce se poate numi „colonizarea” celor două state. Astfel, mijloacele de producție s-au schimbat, iar de la o populație majoritar păstorească, crescătoare de animale, în principal oi, am ajuns să colonizăm pământul rural cu șerbi care munceau în agricultură.
Pentru a înțelege modul în care economia românească funcționa, identificarea claselor principale este esențială. Țăranii, respectiv șerbii, devin clasa de bază din structura socială a Valahiei. Odată cu secolul XVI, achiziția de sate devine tot mai practicată, iar cel mai mare „boier” ajunge să fie Mihai Viteazul, care deținea în jurul a 20% din întregul teritoriu al Țării Românești. De aici a venit și interesul său pentru eliminarea tributului, cu scopul de a colecta cât mai multe taxe de pe pământurile sale și de pe cele cucerite, pentru a-și păstra armata puternică și numeroasă. Următoarea clasă este boierimea, care deținea pământurile lucrate de țărani. De multe ori, aceștia erau în conflict cu domnitorul, tot din cauza tributului sau a taxelor. Astfel, avem în istoria românească exemple date de boierii care au dat jos de la putere un domnitor cu scopul de a-l numi pe unul dintre ei la putere – conflictul dintre cele două părți era rareori rezolvat pe cale pașnică. Șerbii ajung să fie țăranii care nu mai au pământ și lucrează la boieri contra cost – ei nu aveau drepturi politice sau economice, nu puteau face negoț sau să colecteze taxe.