Vestea cutremurului din Turcia din acest an a căzut ca un trăsnet, o bubuitură pe ecranele TV în dimineața de luni, 6 februarie a.c. Suntem obișnuiți cu atâtea situații, știri asemănătoare, care cutreieră rapid întreaga lume. Pentru noi, românii, Turcia este un fel de vecin apropiat, dar vast. Câți nu au ajuns până la Istanbul sau în stațiuni estivale la Mediterana, dar câți tocmai la frontierele lor cu Siria și Irakul?
Ca absolvent al facultății de istorie din Iași cu decenii în urmă, la începutul primului an de studii, mai multe luni am studiat începuturile istoriei antice în ținutul dintre fluviile Tigru și Eufrat, dar nici nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să le văd cu ochii mei. Anul care s-a scurs, 2022, mi s-a ivit această posibilitate și n-am ratat-o, timp de două săptămâni la început de octombrie.
Primele popasuri: Mardin și Midyat
Lângă fluviul Tigru și granița cu Siria
Am zburat de la Otopeni, schimbat avionul și am aterizat în regiunea Anatolia de Sud-Est unde s-a aflat epicentrul, la nord de orașul Gaziantep, cu peste 1,7 milioane locuitori, locul șase în Turcia ca populație.
Grupul nostru de turiști, 16 cu ghidul Eduard Ioan, specializat și pe Turcia, unde a fost ani la rând, fiind deja prieten cu omologul său turc, Orzan, a poposit în primele două zile lângă fluviul Tigru, la Mardin, capitală de provincie, la 20 km de granița cu Siria. Am fost chiar și la punctul de frontieră Husaibin-Kamen Al Osmeni, venind de la Midyat, unde am vizitat, la marginea orașului, clădirile Mănăstirea Sf.Gavril (Deyrulumur), cea mai veche mănăstire ortodoxă siriană care a supraviețuit în lume, fiind din anul 397, mai veche cu 5 ani decât cea de la Sf.Mormânt de la Ierusalim.
Și doar încă două detalii: au fost numeroase ocupații, masacre, distrugeri, iar mai recent în urma a numeroase procese pentru teritoriul adiacent, abia în 2016, cu semnătura președintelui Erdogan, Mănăstirea și-a recăpătat titlurile vechi de proprietate. Și în timpul vizitei am întâlnit o ghidă tânără-călugăriță care ne-a recitat rugăciunea tatăl nostru, în limba ei natală, arameica, limba în care vorbea și Iisus Hristos.
Gaziantep lângă epicentrul cutremurului și
Barajul uriaș M.K.Atatürk
Am ajuns apoi și la marele oraș=martirizat de cutremur – Gaziantep, mult mai spre Apus, dar tot aproape de frontiera cu Siria, pe șoseaua care duce la Halep, aflat la cam aceeași distanță, 60/70 km de Hatay – cealaltă zonă martirizată, cu ieșire la Mediterana.
Am trecut mai întâi, urcând prin munți cam golași, venind de la Sanliurfa (unul din primele așezări urbane ale lumii Orientului, amintindu-mi de cartea din anii de studenție – „Istoria începe la Sumer”, am admirat uriașul baraj de pe Eufrat, al treilea ca mărime din lume, care poartă numele lui Mustafa Kemal Atatürk („Tatăl Turcilor”), unul din cele 20 baraje de-a lungul fluviului, martor al afirmării și prăbușirii atâtor civilizații din zonă. Ghidul Orzan ne-a precizat că are 8 turbine, toate asigură energie și irigații pentru aceste întinderi aride și care a trezit dispute cu statele dinspre vărsare, Siria și Irak pentru folosirea resurselor de ape, asemănătoare cu cele dintre Liban cu Israelul pentru apele râului Iordan. Statele mai puternice, economic și militar, au avut primul cuvânt!
Am aflat în fluxul de știri că ar fi fost afectată și structura barajului, mai ales că este situat pe cea mai mare falie tectonică a Anatoliei. Urmărind cursul Eufratului, sinuos, printre munți golași (cum se văd când îi traversăm cu avionul spre Extremul Orient), am ajuns în orașul-capitală a regiunii în Nord-Est, Erzincon, unde am citit că în 1939 a avut loc un alt cutremur de aceeași intensitate, 7,8 pe scara Richter, cu 86.485 de victime.
Gaziantep este un oraș situat pe un afluent al Eufratului, Sojur, care este acum o regiune fertilă, aflată la o altitudine de peste 800 de metri, care a fost mereu un important popas pe drumul de caravane al Drumului străvechi al Mătăsii.
Ca și în toată zona vizitată, din Mesopotamia de odinioară, mai la sud, la Marea Mediterană, în Hatay cu Antakia cea zdrobită acum de seism, apoi Adana din Clicia, pretutindeni am văzut clădiri noi, chiar încă cu schele, șosele-autostrăzi, sisteme de irigații, activități intense. Parcă nu ne venea a crede, știind că eram la o extremitate a Turciei, la frontiere atât de disputate, cu Siria și Irak, martore a unor războaie devastatoare de la începutul acestui nou secol și mileniu!
M-a mirat un prim amănunt. Gaziantep în anul 2000 avea mai puțin de un milion de locuitori, iar în 2021 a explodat la aproape 2 milioane (1,7 milioane, ocupând locul 6 între orașele Republicii Turcia).
Am discutat cu cei doi ghizi, în special cu Orzan, care a copilărit în zonă. Afluxul a fost generat de conflictele de acolo, adică confruntările de decenii cu populația kurdă, majoritară în acea parte a Turciei de azi, cu ramificații la vecini, Siria, Irak, Liban, plus războaie civile cu amestec extern din Irak, Siria, Liban, în special după ceea ce s-a numit „Primăvara arabă”. Orzan ne-a arătat pe parcurs și câteva tabere de corturi ale refugiaților din Siria, familii cu mulți copii, care caută și ei de lucru, dar sunt și întreținuți de Guvernul de la Ankara, U.E., O.N.U., alte organizații. Cunoaștem acum și noi cazurile cu refugiații din Ucraina rămași la noi.
Problemele kurzilor și „capitala” lor Dijarbakir
Să adăugăm și problemele populației locale a kurzilor. Este o problemă veche și complexă care apare periodic pe teleimprimatoarele agențiilor de presă naționale și internaționale.
Nu este locul să intrăm în detalii, dar am reținut câteva elemente definitorii: este singurul popor numeros din Orient fără stat propriu, după destrămarea Imperiului Otoman și sunt divizați, cu voia lor, dar și interesele vecinilor și Marilor Puteri, de nu li se știu numărul, între 20-40 milioane, vorbind trei limbi-dialecte și mai multe credințe religioase, ce i-a făcut manevrabili și la dispoziția altor Puteri. Turcia, care a apărut în urma „războiului de Independență” condus de Mustafa Atatürk, a proclamat republica drept stat unitar al turcilor și al limbii lor. Kurzii sunt numiți oficial turci de la munte!
Am vizitat și alt mare oraș din zonă, Diyarbakir, considerat „capitală a kurzilor” din Turcia. M-a impresionat și acolo dinamica vieții oamenilor, faptul că umpleau străzile, magazinele, restaurantele, cafenelele, prăvăliile, bazarurile.
Am văzut în trafic basculante, cefaroane, coșurile fabricilor de ciment, carierele de extracție a pietrei, dar și ogoare, sisteme de irigații. Pe autostrăzi, în două locuri a fost oprit și autocarul nostru de patrule ale Armatei și Poliției, care s-au uitat să ne vadă, căutând posibili infiltrați bănuiți drept teroriști.
Am aflat, ne-a spus Orzan, că acum este liniște, dezvoltare, kurzii sunt ocupați cu reconstrucția pentru ei, dar și cei veniți din Siria, care sunt și ei tot kurzi, dar adesea învrăjbiți. În cele două săptămâni nu am întâlnit turiști străini ca noi (poate erau, dar nu i-am văzut), pentru că acea zonă abia s-a deschis spre „lumea de dincolo de granițe” atât de disputate, contestate. Și încă un detaliu care este definitoriu: dacă sirienii și libanezii se consideră arabi, turcii nu, deși sunt musulmani, majoritatea ………., kurzii se consideră indo-europeni, ca noi, popoarele Europei, ci urmași ai anticilor asirieni, cu influențe persane (tot indo-europeni), la ei yazidisi, cu influențe zoroastriste, acea religie care venera Soarele și Focul!
Kurzii vor un stat propriu – Kurdistan, cu părți din teritoriile din Orient, numite acum Turcia, Siria, Irak, Liban, dar și răspândiți pe tot Globul, inclusiv sute și în România.
Am vorbit cu cei doi ghizi și despre puzderia de construcții noi, de la autostrăzi și canale de irigații, la clădirile de locuințe cu tot mai multe nivele și diferite ca arhitectonică, moderne, în culori pastelate.
Sunt ridicate de societăți locale, din Turcia, cum vin și la noi în România. Este un efort investițional imens. Orzan și Eduard ne-au explicat grupului nostru de turiști români, că Erdogan și guvernul său, partidul său A.K.P.= Partidul Justiției și Dezvoltării (Adalet ve Kalkinma Partisi) s-a îndatorat enorm după acel Acord din 21 martie 2013 difuzat la Diyarbakir, de încetare a focului, sfârșitul luptei armate cu P.K.K., (Partidul Luptătorilor Kurzi), prin înțelegerea dintre președintele Recep Tayyip Erdogan și liderul Abdulah Ocialan, (aflat într-o închisoare specială de lângă Istanbul, pe o insuliță).
Banii necesari ar fi primiți de la bănci internaționale prin concesionarea pe ani mulți a taxelor din folosirea autostrăzilor, tunelurilor, a industriei siderurgice și metalurgice, ș.a.
Trecând pe autostrada care leagă altă zonă grav afectată, adică din Hatay la Adana, ne-au arătat suita de zone industriale cu ieșire la Mediterana, care au fost astfel concesionate. În plus, în acorduri s-au prevăzut anumite limite a valorilor taxelor pe autostrăzi garantate de Guvern, dar a intervenit Pandemia, volumul taxelor s-a prăbușit, dar Ankara a trebuit să onoreze diferența.
Antreprenori și noile construcții
Am citit că sute de antreprenori imobiliari la firme de construcții au fost arestați și vor fi judecați pentru nerespectarea regulilor impuse în urma altui mare cutremur, de la 27 iunie 1998, de 6,2 pe scara Richter, în zona Istanbulului (?)
Am găsit și explicații: presiunea, derogările pentru terminarea cât mai rapidă, că refugiații sirieni, dar și localnicii aduși în marile orașe din satele dislocate de confruntări și traseele autostrăzilor, barajelor, altor lucrări, ca necesarul de forță de muncă! Ca să nu mai spun că fiecare antreprenor își urmărește cât mai mult propriul profit. Se vorbește tot mai mult și de calitatea îndoielnică a materialelor pentru construcții, deși prețul lor a explodat pretutindeni în lume! Vedeți și discuțiile de la noi, de acasă, privind clădirile cu bulină roșie și semnele de întrebare despre înghesuitele noi cartiere?
Și încă o observație găsită pe un tabel care ierarhiza populația orașelor din Turcia la nivel de decembrie 2017, unde sunt, pe loc 5, Adana = 1.753.337, pe 6, Gaziantep = 1.663.273, iar Diyarbakir pe 10, cu 1.047.286, iar Antakya-Hatay, pe locul 37, cu 189.912 locuitori. În apropiere este orașul port Iskenderu, fosta Alexandria, în apropiere fiind „Porțile Siriene”, lângă care s-a dat celebra bătălie de la Isus din 333 î.Hr. când Alexandru Macedon a zdrobit imperiul Persan. Orașul are cea mai mare oțelărie, port de containere. Era liniște și pace când l-am traversat în drum spre Adana, dar am văzut cum ard nopți și zile containerele aflate în port. Să mai amintesc că în drum am trecut și prin alt oraș cu nume vestit în ultimii ani – Ceyhan, aflat pe râul cu același nume, dar pe unde curg, prin conducte uriașe, „râuri” de petrol și gaze venite de la Caspica-Georgia și zona Kirkuk din nordul Irakului, traversând apoi toată Turcia spre a aduce acel „aur negru” cu gaze până în Europa noastră care a renunțat acum la gazele și petrolul din Rusia.
Mărturii din Gaziantep
Revenind la Gaziantep, atunci în toamnă, la început de octombrie, ne-a impresionat, mai întâi Cetatea suită pe un deal, în forma actuală, am citit din pliante, este din timpul împăratului bizantin Iustinian, dar închisă, ar fi depozite ale armatei. Am petrecut o noapte într-un vechi caravan serai, hanuri de altă dată, dar acum de 5 stele, cu o curte interioară cu mese, muzici și bucate orientale. Dimineață am trecut pe lângă un fel de locuințe rupestre săpate în calcarele unui deal, iar în fața sa, peste șosea, clădirile moderne ale Muzeului de Mozaicuri Zeugma, considerat cel mai mare din lume, cu 1.700 metri pătrați de mozaicuri policrome, deschis în 2011, cu lucrări din epocile ………… și romană găsite în zonă lângă apele fluviului Eufrat, aflate îngropate în vechea localitate numită Zeugma, un fel de stațiune estivală pentru nobilimea acelor veacuri ale antichității, dar scoase la lumină și mutate rapid de specialiști din calea apelor Eufratului ca urmare a înălțării altui mare baraj, din totalul de 20, de la Birecik, pe a cărui lac ne-am plimbat cu un vaporaș văzând și câteva ziduri care au dăinuit ca minaretul unei moschei și citadele. N-am aflat informații că ar fi fost afectate clădirile muzeului.
Am văzut imagine la televizor, citit corespondențe ale unor mari trimiși speciali din presa de la noi, plus activitatea echipelor noastre de salvatori. Am reținut cele transmise de doi jurnaliști de la „Libertatea”, Maria Andrieș și Laurențiu Ungureanu, o săptămână după seism.
„Nu s-au prăbușit multe clădiri în Gaziantep. E drept, pe blocuri se văd crăpături mari și multe… e un oraș funcțional. Curent electric, internet, apă curentă, dar nepotabilă. Magazine și restaurante sunt deschise. Rețeaua de gaze e încă în reparații. Nu e nici pe departe tabloul postapocaliptic din Antakya… Sala Polivalentă din Gaziantep, una din cele mai mari din Turcia, găzduiește acum sinistrați. Sunt în jur de două mii de oameni, familii de turci, dar și familii de refugiați, sirieni… Anul trecut, din cei 3,7 milioane de sirieni care se aflau sub protecția temporară a Turciei, potrivit cifrelor oficiale, 462.697 se aflau în Gaziantep. Moscheile, nu doar în Gaziantep, în toată Turcia, adăpostesc zilele acestea sinistrați și donații pentru cei loviți de catastrofă”. Alții, trăiesc în școli, grădinițe, în corturi în parcuri. „Bucătăria de campanie improvizată într-un depozit al grădiniței. Oamenii aduc donații: alimente, produse de igienă, sobe, reșouri, butelii, pături, haine. La cantină se gătește de la prima oră. Trei mese pe zi pentru peste 1.500 de oameni din cartier și pentru familiile cazate în grădiniță și în mașinile din curtea ei. Plus oale uriașe cu mâncare expediate la cerere, în alte locuri din oraș unde s-au adăpostit sinistrații”.
Am selectat aceste secvențe amintindu-mi și altele de solidaritate umană trăite și de noi în România, când a fost cutremurul din 4 martie 1973, sau acel decembrie 1989. Iar acolo, până nu demult, oamenii erau îndemnați să se urască, învrăjbească, că sunt de etnii și credințe diferite, dar acest cataclism s-a adunat, solidarizat!
Învățământul și limba turcă
Am văzut în drumurile mele prin Turcia și în alți ani, multe așezări, clădiri vechi și noi, și-au rămas pe retină chipurile deschise, curioase, ale copiilor, tinerilor. Ghidul Orzan mi-a spus că la ei învățământul, școala, are prioritate, învățământul până la 12 clase este gratuit, obligatoriu, de aceea vedeam atâtea clădiri mari, noi, cu terenuri sportive.
Cunoscând problemele populației lor kurde, a refugiaților din Siria, Irak și alte zone, l-am întrebat despre învățământul, în special, a copiilor kurzi?
„Au grădinițe și școli, clase doar primare, apoi toți învață limba oficială turcă”. Spusele sale m-au dus acum cu gândul la legea învățământului adoptată în decembrie 2022 în Ucraina, unde copiii pot învăța în limba lor maternă, inclusiv „moldovenească”, nu și româna, tot doar la grădiniță și școala primară.
Ce a mai rămas din Antakya, antica Antiochie?
Dacă în primele ore de după ora 4,26 de minute înainte de zorii zilei de 6 februarie 2023, în centrul atenției a fost epicentrul de la nord de Gaziantep, am aflat pe toate ecranele, teleimprimatoare, publicații, că cel mai mare dezastru, peste 80 procente din clădirile care formau orașul Antakya s-au prăbușit. Nu-mi venea a crede. Fusesem acolo cu nici trei luni înainte. O așezare tihnită între țărmul Mediteranei cu valuri domoale peste întinderile generoase de nisip gălbui, care sub soarele verii atrage acolo mii și mii de turiști.
Din România știu că au fost oferte și merg, am fost și eu în trecere, la Antalia, dar Antakya este fosta Antiochie, chiar mai plină de istorie și obiective deosebite. Noi am venit pentru două dintre ele: Muzeul de arheologie Hatay și Biserica în grotă a Sf.Petru, cea mai veche din lume.
Orașul este capitala provinciei Hatay, care este ca un intrând în frontiera cu Siria, coborând spre cea cu Libanul. Acolo s-au adunat, am găsit pe internet, un titlu: „1.400 de ani de istorie aproape dispăruți după cutremurele din Turcia”. Și am găsit vești teribile: cea mai veche moschee din Turcia, de la 638, deci la …… ani după Profetul Mahomed, s-a prăbușit, minaretul și cupola. La fel biserica greco-ortodoxă, ridicată în secolul al XIV-lea și refăcută după cutremurul din 1870, s-a prăbușit. „Antiochia este leagănul multor civilizații istorice, dar și un leagăn al cutremurelor. Antiochia a suferit numeroase cutremure. Se află la fel ca Siria, la îmbinarea a trei plăci tectonice, dar și la răscrucea unei mari părți a istoriei antice comune a umanității”, au declarat mai mulți specialiști.
Mă voi referi doar la un fapt recent, din secolul abia trecut. La sfârșitul primului Război mondial, care a marcat prăbușirea și a Imperiului Otoman, statele învingătoare, Marea Britanie și din 1921, Franța, au preluat acest teritoriu numit Hatay. În 1938, președintele fondator al Republicii, Atatürk a reușit un acord cu Franța pentru referendum în anul următor, ca localnicii să se pronunțe dacă vor să se alăture Turciei sau vecinei Siria sub protectorat francez. Atunci Germania lui Hitler căuta să ajungă în Siria și Irak. Istoricii turci consideră că Parisul a considerat să ajungă la Turcia care evita alianțe cu naziști! A fost ultimul teritoriu pe care au reușit să-l recupereze.
Noi, grupul de turiști, am intrat mai întâi în sălile moderne ale Muzeului de arheologie Hatay, făcând cunoștință cu ce ne-au lăsat toate civilizațiile care s-au succedat pe acolo de-a lungul celor 14 secole documentate arheologic. Am trecut pe lângă cele două edificii religioase amintite situate în partea de nord și am urcat pe pantele muntelui Saurin, dincolo de care duce șoseaua spre orașul sirian Alep/Halep. Am urcat trecând și prin mici crânguri, în preajmă fiind un uriaș apeduct săpat zeci de ani în stâncă în timpul împăratului de la Roma, Titus Vespasian și am ajuns pe un mic platou în fața unui alt perete de stâncă în care s-a amenajat prima biserică rupestră din lume, pe la anul 48/50 d.Hr., unde se refugiau primii credincioși întru Hristos, când au și primit, potrivit Evangheliilor, numele de creștini, predici, învățături fiind susținute de Sfinții Petru, Pavel, Barabos.
După atâtea distrugeri, vești cumplite, m-a bucurat informația transmisă de agenția turcă Anadolu, „în mod miraculos, prima biserică rupestră din lume, din Hatay, a rămas în mare parte intactă. Doar zidul de sprijin al bisericii istorice, construit recent, a fost ușor afectat”.
După ce am vizitat cele două mari obiective apreciate de toți cei care ajung până acolo, turiști sau nu, Orzan ne-a oferit o plimbare, în amurg, de-a lungul străzii principale vechi, unde am făcut trei popasuri definitorii pentru Antakya, amestecul etnic, confesional, care l-au făcut vestit.
Astfel am intrat mai întâi într-o Moschee, iar în spatele ei, pe o străduță, am găsit turla și curtea unei biserici catolice, că, ni s-a spus, există și localnici catolici turci. Am revenit pe strada plină cu case-prăvălii și pe celălalt trotuar, am văzut zidurile cu o firmă mare înscrisă în piatră – Muzeul Sinagogii. Ne-a spus Orzan că mai există vreo 20 de evrei, care au rămas în pofida tuturor vicisitudinilor timpurilor. În apropiere, tot pe o străduță adiacentă, am ajuns și la o biserică ortodoxă, fost sediu al Patriarhiei ortodoxe a Antiohiei.
Orzan a apăsat soneria, era trecut de ora 18:00, dar un bătrânel ne-a deschis și primit în biserica cu icoane și catapeteasmă ca în cele de acasă. Ne-a vorbit despre istoria ei, cum a fost afectată de invazii, cutremure, incendiul din 1858, dar a renăscut mereu. Am aprins fiecare câte o lumânare, ca acasă, pentru toți cei dragi, pace și înțelegere, solidaritate. Am văzut imagini și cu acea zonă afectată de seism, dar m-au încurajat știrile că se trece din nou, ca de atâtea ori, la refaceri.
Alte două popasuri – la începuturile Bibliei:
Adam și Eva – Grădinile Raiului,
Patriarhii Avraam/Ibrahim, Nimrod și cel mai vechi
Templu religios din lume = Gobekli Tepe
În fond, acea zonă din Orientul numit Apropiat, că este cu adevărat apropiat și de România, dar și loc în care au apărut și s-au răspândit prin lume cele trei mari religii monoteiste: Mozaică, Creștină și Musulmană. Le-am întâlnit și mai mult, vizitând alt oraș din Mesopotamia = Anatolia de Sud-Est, la Șanliurfa. Acest nume nu vă spune mai nimica. Dar cel de Ur, Urfa, despre locurile din Biblie, adică Adam și Eva, grădina Edenului – Raiului, patriarhii fondatori ai Mozaismului și Islamului, adică Avraam/Ibraim, despre regele Nimrod, fondator al Babilonului?!
Le-am vizitat pe rând, între zidurile Citadelei care a rezistat milenii, dar și în afara ei. Am urcat pe drumuri în serpentine în munții din preajmă până la peste 1.200 metri, la așazisul Mormânt cu statui uriașe, dar și pe alt versant, la Gobekli Tepe (Buric al Pământului!), unde s-a descoperit recent, în 2009, cel mai vechi Templu religios din lume, cu peste trei milenii mai vechi decât Piramidele din Egipt. Am speranța că acele vestigii milenare, care au trecut până acum prin istorie, nu au fost afectate și de acest cel mai recent cutremur!
Un ultim popas la ADANA prin Incirlik
Ultimul popas în zonă l-am făcut în marele oraș Adana, metropolă cu peste trei milioane de locuitori, situat la 30 km distanță de țărmul Mediteranei, pe râul Seyhan, în una din cele mai fertile zone agricole ale Turciei – Çukurova, puternic centru economic și industrial. Dar când am ajuns pe autostradă, trecând de amintitul Ceyhan cu uriașa sa rețea de conducte, artere vitale pe care se pompează uriașe cantități de hidrocarburi spre Europa noastră, am văzut un alt indicator cunoscut pe care îl știam de mult – Incirlik, adică baza militară aeriană unde se găsesc circa 50 de focoase nucleare, cea mai înaintată unitate NATO în acea zonă atât de disputată.
Din goana mașinii noastre cu care am parcurs itinerariul nostru de 3.000 km până la aeroportul din Kaiseri, am văzut teritoriul Bazei împrejmuită cu garduri mari, ceva clădiri și piste îndreptate spre țărm. Nu cred și nu am găsit informații despre stricăciuni produse după 6 februarie a.c. ci despre disputele din cadrul Alianței privind facilitățile și autoritatea asupra aerodromului.
Să ne amintim că după 1948/49 a început perioada numită a Războiului Rece, a apariției celor două mari blocuri militare rivale, pe 4 aprilie 1949 – NATO și 15 mai 1955 – Tratatul de la Varșovia. Cele două state vecine și mai vechi rivale, Grecia și Turcia au fost primite odată, în 1952, în NATO. Inițial, adică între 1955, când s-a organizat și până în 1958, Baza a purtat numele ADANA, fiind dotată cu bombe nucleare, care după „criza rachetelor din Cuba”, în anul următor, 1963, au fost retrase, dar a rămas, cum spun diverși analiști, un bastion important al proiectării forței americane în Orientul Mijlociu, fiind sediu central al US 39th Air Base Wing și găzduiește peste 50 de bombe naționale gravitaționale ale BG. A fost activă și în recentele bombardamente contra Statului Islamic din Siria și Irak, din 2015-2018, când fostul președinte Trump a decis retragerea majorității forțelor americane din Siria.
Am mai găsit o informație esențială privind noile relații între autoritățile de la Ankara și Washington D.C. Baza Aeriană NATO, s-au tensionat, în timpul și după tentativa de lovitură de stat din Turcia din 2016, când autoritățile au oprit alimentarea cu energie electrică a bazei, iar securitatea bombelor nucleare a fost asigurată de turci. Ele s-au amplificat după ce SUA au recurs la sancțiuni ca răspunsul Guvernului de la Ankara de a achiziționa rachete S-400 de fabricație rusească, în locul avioanelor de luptă americane F-35. Am găsit și informații (analistul american Michael Rubin), că SUA ar trebui să-și retragă de acolo militarii și să-i dizloce în România (Baza de la M.Kogălniceanu) și cea navală din Grecia – Souda.
Americanii au la Incirlik circa 5.000 de militari, iar potrivit Trustului de presă al M.A.N. de la București, familiile acestora au fost retrase din zonă, alături de personalul care nu este necesar. Am văzut peste drum de Baza Aeriană, cartierul de locuințe. Rămâne să vedem cum vor evolua relațiile politico-militare, mai ales că urmează alegeri generale în Turcia, parlamentare și prezidențiale!
Nu voi mai scrie despre efectele cutremurului din ADANA. Amintesc din relatările de la fața locului că circa 900 de blocuri au fost grav afectate și sunt demolate. După o săptămână am găsit informații că, după șoc, oamenii s-au organizat și au început să fie chemați la locurile lor de muncă. Cei din zona ADANA – Ceyhan au mai trăit un alt cutremur în urmă cu doar un sfert de veac, adică în 1998. Și totuși au mai căzut clădiri cu multe nivele. Când am stat doar o parte din zi și o noapte acolo, am văzut și aflat multe de la cei doi ghizi, pe care nu le-am găsit și în alte surse publicate.
Am reușit să vedem doar trei obiective turistice, dar și secvențe definitorii pentru istoria zonei și orașului care a ajuns acum, am găsit informații că ar avea circa 3 milioane, ca zonă metropolitană.
Primul popas, cea mai impozantă clădire și recentă este Moscheea cu 6 minarete, numită Sabanci Merkaz. Doar cea de la Orașul Sfânt al Islamului – Meka, avea, dar a urmat semeția altor lideri și cea de acolo și-a mai ridicat un al 7-lea! Am pășit în imensitatea ei. E într-adevăr copleșitoare, dar goana copilașilor pe uriașul covor, faptul că am văzut oameni stând în reculegere și chiar moțăind, o fac mai accesibilă. Citisem despre ea, iar informațiile mi le-au completat ghizii noștri, care pășiseră în ea de nenumărate ori. Ea este și un simbol al puterii financiare a unora din pleiada miliardarilor din „clanurile” din Turcia. Am citit într-un pliant că a fost inaugurată, după peste un deceniu de lucru, în 1998 de Fundația Religioasă Turcă cu banii Fundației Sabanci, care în publicația miliardarilor „Forbes”, ar avea 20/30 miliarde dolari. A pornit de la unul din culegătorii de bumbac din câmpia fertilă din zonă, care acum, mi-a spus Orzan, deține o importantă parte a băncilor, hotelurilor, construcțiilor.
Dintr-o carte a politologului Sabina Fati, am aflat că ascensiunea s-a datorat alungării și preluării averilor oamenilor care au avut până aici statul Armenia-Cilicia, care a fost cucerit de un emir al turcilor în secolul al XIV-lea. Am vizitat la ora înserării și Moscheea cea veche: Ulu Camii, de pe la 1380, numită și Yagup/Hagop după un sfânt al mai vechii biserici armenești. În spatele ei, prin clădiri ale Bazarului vechi se înalță semeț Turnul cu Ceas montat de germani la 18….
Aș încheia și cu cea mai veche construcție care a împlinit două milenii – Podul de piatră peste râul Seyhan, ridicat de Împăratul Hadrian (117-138), succesorul Împăratului Traian și restaurat de Iustinian în 557. Au trecut peste el, (lungime de doar 300 metri), armate, cuceritori, dar și caravane, iar acum doar pietoni și motorete, plus cutremure ce au încercat să-l prăbușească de-a lungul celor două milenii.
Reconstrucția și Alegerile?!
Nu doar piatra, dar și generații după generații, atâtea seminții și popoare, au rezistat și răzvrătirilor surprize ale Pământului, a cutremurelor-dezlănțuirilor oarbe și sunt sigur că oamenii vor înlătura și de data asta ruinele și șterge lacrimile.
Un prim semnal va trebui să-l dea la reconstrucția acestor zone sinistrate, rezultatul competițiilor electorale din acest an.
