Cerbicia comuniștilor de a alunga tot ceea ce este sfânt pentru oameni a dus ca, în România, Sărbătorile de Crăciun să devină Sărbători de iarnă, iar bradul de Crăciun a devenit Pom de iarnă.
Zilele de sărbătoare, 24, 25, și chiar 26 au dispărut din zilele libere ale românilor. Era musai să muncești de Crăciun, o aberație care nu cred că a prea contribuit la crearea societății socialiste multilateral dezvoltate, dar, e drept, populația băga la curățat străzile de zăpadă, că, pe la multe locuri de muncă se cam freca menta la sfârșit de an.
O sărbătoare tristă
Pomul de iarnă comunist era trist. Nu știu de ce, dar ăsta era mai mereu smotocit, mulți îl înlocuiseră chiar cu un snop de crenguțe cu cetină, înghesuite într-o vază.
Podoabe avea numai cine păstrase câte ceva din anii interbelici. Altfel, beteala era vată, care, apropos, chiar și pentru motive igienice se găsea al dracului de greu. Hârtia creponată, utilizată de copii pe la grădinițe, era bună de făcut podoabe, iar capacele de la sticlele de lapte sau de la borcanele de iaurt se preschimbau în steluțe tăiate dibaci cu foarfecele.
Păpușile arătau ca naiba, numai cele de la Arădeanca mai făceu față. La băieței, mașinuțele de tablă erau pe primul loc, dublate de niște camioane oribile de carat nisipul de prin parcuri, la venirea verii.
Flori se mai găseau, șpray-uri pe sub mână, săpunuri lux care erau ținute prin așternuturi cu anii, ca să le dea un ic de parfum. Uzual, te spălai cu Cheia, săpun de rufe. Era mai sănătos, mai opina câte o înțeleaptă prin târg.
Fomica se cam lăsase peste România…
Cadouri cernite
Și cadourile de pus sub brad devenise o povară. De altfel, făcutul rost de mâncare mai de calitate devenise obsesia întregului popor. De sezon, la cozi infernale, te alegeai cu cinci banane foarte verzi care stăteau cu zilele pe dulapuri, învelite în Scânteia și România liberă, ca să se coacă. Uneori, mai prindeai bomboane cubaneze. Un deliciu. Ciunga autohtonă nu se putea mesteca.
Portocale sau o imitație de salam de Sibiu mai pupai dacă aveai o intrare pe la casele de comenzi, mă rog, o întreagă porcărie..
Cadourile cele mai comune erau puloverele (unele croșetate de bunici) și șosetele. Flaușate. Chiloții erau prea valoroși și maieurile veneau cu greu din China. Ca și prezervativele, mare noutate la vremea aceea.
Șmecherii fumau kent românesc: țigaretele Cișmigiu. Restul rupeau pe Carpați, Mărășești (vestitele Marasetti), Snagov și Dacia. Până să apară jeguri ca: Top, Start, Pescăruș, Bucegi (Moartea pe schiuri)…
Carpațiul ajunsese chiar marfă de contrabandă…
Mese festive de jale
Și mesele de Revelion erau destul de triste, chiar dacă orășenii strângeau de toate de la începutul anului. Cine avea fripurică era bombardier. Un vin de țară era apreciat ca fiind de mare calitate, peste Bordeaux, și Chianti. Spumosul se credea șampanie și quick cola înlocuia fără succes pepsi-ul. Noroc cu sifoanele și cu siropul de zmeură care se găsea căcălău, Măria Ta!
Vinul îmbuteliat cel mai comun pe la aceste mese era corăbioara de la Murfatlar, și rar ”șaișpe țâțe” (erau opt țărăncuțe prezente pe etichetă).
La cocârț sau rașpel, cum vreți să numiți categoria de spirtoase, Săniuța făcea legea, dublată de niște lichioruri dubioase cum ar fi ”Primula”, ceva cu miros de caise și aromă de detergent.
Secretul succesului îl reprezentau două lucruri: salata boeuf fără boeuf sau pui, și fasolea bătută. Astea ce mai țineau de foame și câte o tură de cod sau macrou, că pe vreme aia aveam flota de pescuit oceanic.
Și, obligatoriu, creveții vietnamezi, dacă îți permiteai luxul să strici o juma de ulei…
