Există o mulțime de motive pentru ca liderii occidentali să nu-l placă pe Recep Tayyip Erdogan. În cei 20 de ani de domnie la vârful politicii țării sale, președintele turc a întemnițat jurnaliști și personalități din opoziție, a reprimat violent protestatarii și a gestionat lamentabil economia.
Pe frontul politicii externe, liderul de la Ankara s-a aliat cu Rusia, a lansat o incursiune în Siria și a profitat de dreptul său de veto în NATO pentru a bloca aderarea Suediei într-un moment critic pentru Alianță. Dar există un motiv pentru care liderii UE, în special, ar putea simți lipsa liderului turc, în cazul în care acesta va pierde în fața contracandidatului său centrist Kemal Kılıçdaroğlu, atunci când turcii vor vota în alegerile prezidențiale din 14 mai.
Cu sau fără Turcia în Europa
Faptul că Erdogan se află la putere, mai ales că în ultimii ani a luat o turnură din ce în ce mai autoritară, a permis UE să ocolească întrebarea dacă Turcia ar trebui să intre în rândurile sale. Pentru mulți politicieni europeni, liderul de la Ankara, a fost un avantaj, permițând UE să excludă în mod legitim orice discuție serioasă cu Ankara cu privire la aderare. Comportamentul său din ce în ce mai inacceptabil, pe măsură ce și-a închis adversarii politici și a făcut ravagii împotriva normelor statului de drept, potrivit părerilor UE, a oferit șefilor europeni acoperirea politică pentru a evita problema.
„Ceea ce am văzut în ultimii ani este că Turcia și UE se mișcă în direcții opuse”, a declarat Selim Kuneralp, fost ambasador al Turciei la Uniunea Europeană. „Turcia s-a îndepărtat de valorile europene; procesul de aderare s-a blocat complet, cu rezultatul că ideea ca Turcia să devină membră a Uniunii Europene nu mai este un obiectiv credibil”. Povestea relațiilor dintre UE și Turcia datează de mai bine de 60 de ani. În 1959, Turcia a depus o cerere de asociere la Comunitatea Economică Europeană (CEE), precursoarea UE, ceea ce a dus la semnarea Acordului de la Ankara în 1963.
Relații fracturale
Deși o serie de lovituri de stat și instabilitatea economică și politică au pus pe tapet problema integrării Turciei în UE, în anii 1980, procesul de aderare a fost repus pe calea cea bună. În 1987, Turcia a depus cererea de aderare la CEE. Un deceniu mai târziu, i s-a acordat statutul de candidat, iar țara a început să ia măsuri semnificative pentru a îndeplini criteriile de aderare stabilite de UE.
Cam în această perioadă, Recep Tayyip Erdogan a ajuns la putere. Atunci, lider reformist al noului Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), acesta a vorbit despre pluralism, democrație și armonie, deschizând chiar discuții de pace cu gruparea kurdă PKK.
El s-a apucat de treabă, introducând reforme care au adus Turcia mai aproape de îndeplinirea criteriilor UE, cum ar fi modificarea legilor din jurul armatei țării, pentru a o supune controlului civil. (Deși lăudate de Comisia Europeană la vremea respectivă, aceste schimbări au pregătit de fapt terenul pentru ca Erdogan să preia mai târziu un control mai mare asupra armatei).
Blocajul UE-Turcia
O serie de aspecte sunt de vină pentru deteriorarea relațiilor – ambele părți arătând cu degetul spre cealalt. Decizia UE de admitere a Ciprului în 2004 a fost un punct de fricțiune constant. Turcia ocupă partea de nord a insulei din 1974, un aspect pe care Nicosia dorește să îl rezolve înainte de a accepta o apropiere între UE și Ankara.
Apoi a existat efectul Sarkozy. În 2011, președintele francez a făcut o scurtă vizită de cinci ore în capitala turcă. Mestecând nonșalant gumă de mestecat la sosirea la Ankara, mesajul său a fost clar: aderarea Turciei la UE era un „nu” pentru Franța. Mai mulți oficiali au declarat pentru POLITICO că această vizită a fost un punct de cotitură.
Reprimarea brutală de către acesta a protestelor din parcul Gezi din 2013 a prevestit un răspuns și mai draconic la o tentativă eșuată de lovitură de stat în 2016. Atunci președintele turc a dispus arestarea a zeci de mii de persoane, apoi și-a consolidat puterea în cadrul unui referendum constituțional în 2017, lăsând perspectivele de aderare a țării la UE în aștepatare.
Mai exact, mâna sa grea a zburat în fața criteriilor de la Copenhaga condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice țară care dorește să adere la UE și care includ garanții privind statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților. În 2018, liderii UE s-au săturat. O declarație a Consiliului European din acel an a fost formulată fără menajamente: Negocierile de aderare a Turciei „au intrat în impas. Nu există nicio posibilitate ca statele membre ale UE să se gândească la aderarea Turciei la UE”, a declarat un diplomat european de la Bruxelles.
