Cea mai importantă întrebare din istoria gândirii economice, care a jucat un rol important în cadrul mai multor studii este de ce unele țări se îmbogățesc, în timp ce altele rămân sărace? Aceste îndoieli legate de starea economică a unor țări care beneficiază de resurse și forță de muncă sunt frecvente în rândul oamenilor.
„Din moment ce oamenii din multe dintre aceste țări sărace sunt muncitori mai buni, de ce sunt țările lor de origine atât de sărace? În medie, imigranții deschid mai multe afaceri și se descurcă mai bine în SUA decât cetățenii născuți aici. Cu toate competențele și ambiția lor, se pare că țările lor de origine ar trebui să fie mult mai bogate decât orașele americane, dar nu este cazul. Care este cauza sărăciei din aceste țări?” a întrebat Mark, un cetățean american.
De ce rămân unele țări sărace?
În 1776, filosoful scoțian Adam Smith a publicat probabil cea mai influentă lucrare din istoria economiei politice: „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations„ Această carte, denumită de obicei „Bogăția națiunilor”, încearcă să răspundă la întrebarea pe care o pune Mark. De atunci, țările bogate au devenit mult mai bogate, unele țări sărace au devenit mai bogate, dar există un număr substanțial de țări rămase în urmă. Înainte de a intra în răspunsul corect, ar trebui să petrecem ceva timp vorbind despre unele răspunsuri greșite populare. Economistul Bill Easterly a făcut o treabă foarte bună în ceea ce privește cronicizarea unora dintre aceste răspunsuri greșite în cartea sa The Elusive Quest for Growth. Ideea lui Easterly în carte este simplă.
De-a lungul sfârșitului secolului XX și până în secolul XXI, Statele Unite și alte țări au încercat să declanșeze creșterea economică în țările sărace. Aceste încercări au eșuat. Easterly discută trei soluții eșuate pe care experții credeau că vor declanșa dezvoltarea: investițiile, controlul populației și educația. Totuși, înainte de a le analiza pe fiecare în parte, luați în considerare tema unificatoare de aici. Țările dezvoltate tind să aibă niveluri mai ridicate de investiții, rate de natalitate mai scăzute și mai multă educație. De aici, experții au încercat să deducă că, dacă aceste condiții sunt reproduse în țările mai sărace, atunci va urma dezvoltarea. Această strategie a eșuat. Se pare că factorii menționați sunt mai degrabă o consecință a creșterii decât o cauză. Să ne uităm la fiecare problemă în parte.
Investiții
În anii ’50, experții au început să creadă că simpla existență de mașini și de capital financiar pentru a demara proiecte mari va face țările bogate. Această convingere, în mod ironic, se baza pe succesul fals al Uniunii Sovietice. Cifrele de producție sovietice au explodat și, timp de decenii, economiștii au crezut că vor depăși SUA. De ce? Uniunea Sovietică se industrializa prin economii forțate. Prin realocarea resurselor private către mari investiții industriale, se părea că URSS a reușit să șocheze economia pentru o industrializare timpurie. S-a dovedit că această creștere a fost o iluzie, așa cum a prezis pe bună dreptate economistul Murray Rothbard, ceea ce a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice.
Dar Uniunea Sovietică a păcălit mulți economiști în anii 1950, astfel încât modelul de creștere planificată la nivel central prin investiții a luat avânt. Se credea că, deoarece țările sărace se aflau într-o situație atât de dificilă, cetățenii nu aveau capacitatea de a economisi. Fără economisire nu există creștere economică. Un cerc vicios a împiedicat creșterea. Astfel, țările în curs de dezvoltare ar putea remedia această situație prin acordarea investițiilor necesare pentru ca țările să aibă o creștere susținută. Aceste investiții ar crește veniturile, ceea ce ar spori economiile și ar stimula creșterea naturală permanentă. Easterly numește această abordare „deficit de finanțare”.
Educație
Următorul plan firesc pentru experții în dezvoltare a fost educația. Dacă creșterea producției prin intermediul capitalului fizic nu era suficientă, poate că creșterea cunoștințelor sau a capitalului uman ar fi fost de ajuns. Easterly face o cronică a modului în care politica de dezvoltare a educației a dominat din anii 1960 până în anii 1990.
Rezultatele nu s-au confirmat nici în acest sens. Easterly relatează cum studiu după studiu constată o corelație redusă sau chiar inexistentă între educație și creșterea economică. Un studiu arată că, pe măsură ce explozia educației a avut loc în țările sărace, rata de creștere a venitului în aceste țări a scăzut de fapt. Acest lucru este exact opusul a ceea ce ne-am aștepta dacă teoriile educației ar fi adevărate. Easterly indică alte câteva tipuri de studii care arată un rezultat simplu și consistent: educația nu creează creștere economică.
Politici demografice
Poate că cea mai rea teorie care a fost testată în țările în curs de dezvoltare a fost ideea conform căreia populațiile mari sunt cauza sărăciei. Din nou, aceste teorii se bazau pe o abordare lipsită de rigurozitate, care consta în simpla încercare de a reproduce condițiile din țările bogate (rate scăzute ale natalității) în țările sărace. În ciuda a ceea ce sugerează gânditorii anti-populație, oamenii nu sunt doar consumatori. Oamenii sunt, de asemenea, producători. Punctul cheie este că oamenii tind să creeze mai multe soluții decât probleme.
Oamenii nu sunt un obstacol în calea dezvoltării și, dacă este cazul, pot fi una dintre cauzele creșterii, după cum a susținut regretatul economist Julian Simon. Ratele scăzute ale natalității în țările bogate nu reprezintă o dovadă a faptului că acestea cauzează creșterea economică. Este invers. Pe măsură ce țările devin mai bogate, copiii au mai multe șanse de supraviețuire. Părinții nu mai sunt nevoiți să „depășească” și să aibă mai mulți copii decât își doresc de teama de a nu-i pierde pe unii.
Mai mult, pe măsură ce țările se dezvoltă, ele tind să se îndepărteze de preferința culturală pentru copii de sex masculin, care adesea determină cuplurile să aibă mulți copii în speranța de a avea un prim fiu. Agențiile de dezvoltare, cum ar fi ONU, au aplaudat politicile coercitive antipopulare ale Indiei și Chinei de-a lungul secolului XX. Președinții Lyndon Johnson și Richard Nixon au susținut amândoi legarea ajutorului alimentar pentru țările sărace de obiectivele lor antipopulare. Această urmărire a dus la daune semnificative în țările în curs de dezvoltare, fără a avea ca rezultat o creștere economică, conform FEE Stories .
