Războaiele Moscovei sunt produsul natural al unui imperiu care încă se agață de trecutul său. Iar dacă promisiunea lui Trump are să însemne ceva, aceasta trebuie să confrunte această realitate.
„Împreună, vom asigura pacea prin forță și vom face America și lumea din nou sigure!”, preciza Donald Trump.
Aceasta este promisiunea președintelui ales al SUA, Donald Trump. Nu incrementalism, nu abandonarea Ucrainei, nu capitularea în fața șantajului nuclear al Kremlinului, ci forță. Iar forța, folosită cu înțelepciune și hotărâre, este exact ceea ce va fi necesar pentru a aduce lumea înapoi de la marginea prăpastiei, pentru a restabili descurajarea și a pune capăt războiului criminal al Rusiei.
Totuși, forța trebuie să aibă un scop, o direcție. Nu trebuie risipită pe gestionarea simptomelor. Cu toate acestea, de decenii, am abordat acțiunile Kremlinului ca fiind aberații, în loc să le considerăm inevitabilități, învinovățind agresivitatea continuă a Rusiei doar pe un singur om — președintele rus Vladimir Putin, considerat criminal de război. Ne-am înșelat.
Trump și promisiunea de pace
Fie că vorbim despre Cecenia, Georgia sau Ucraina, războaiele Moscovei sunt produsul natural al unui imperiu care încă se agață de trecut. Iar dacă promisiunea lui Trump trebuie să însemne ceva, aceasta trebuie să confrunte adevărul: războiul Rusiei este unul de cucerire și nu poate lua sfârșit decât prin înfrângerea acestui imperiu.
Am fost sfâșiați între teama de victorie a Ucrainei și teama de pierderea acesteia prea mult timp. Sub administrația președintelui Joe Biden, SUA au tratat revizionismul Moscovei ca pe o criză care trebuie gestionată, nu ca pe un război care trebuie câștigat, oferind sprijin pentru a menține Ucraina în luptă, dar niciodată suficient pentru a-i alunga pe invadatori — o abordare care s-a manifestat cel mai bine în expresia cea mai crudă: „atât cât va fi nevoie.”
Dar curajul și determinarea Ucrainei nu sunt infinite; sunt extraordinare, dar finite. Iar această națiune iubitoare de libertate merită nu o picătură de ajutor, ci un torent — care să fie pe măsura a ceea ce este în joc.
Între timp, în timpul campaniei sale prezidențiale, Trump a promis repetat că va pune capăt războiului în 24 de ore, negociind un acord cu Putin. Acest lucru a stârnit temeri că o rezolvare rapidă ar putea veni pe seama Ucrainei. Deși retorica sa s-a schimbat de când a fost reales, amintirea naivității anterioare persistă.
Din fericire, numirea generalului în retragere Keith Kellogg ca trimis special pentru Rusia și Ucraina sugerează o abordare care combină ajutorul militar cu diplomația. Însă chiar și planul lui Kellogg presupune ca Moscova să acționeze în interesul național, mai degrabă decât să se bazeze pe cucerire pentru a-și menține legitimitatea.
Greșelile Americii
Greșelile Americii nu au început în 2022 — nici în 2014, când Rusia a invadat și anexat Crimeea. Acestea se întind pe decenii. Exemple mai recente includ invazia Georgiei din 2008, care nu a primit niciun răspuns. Apoi, doborârea zborului MH17, care a fost minimalizată. În final, sprijinul Moscovei pentru dictatorul sirian Bashar Assad în 2015, care nu a fost pedepsit.
Fiecare dintre aceste eșecuri a întărit convingerea Rusiei că Occidentul nu are voința de a acționa.
Politica noastră de „gestionare a escaladării” a provocat, de fapt, agresiunea pe care încercam să o evităm. Totuși, refuzăm cu încăpățânare să învățăm această lecție: Rusia, ne spune istoria, este descurajată de forță și încurajată de slăbiciune. Se hrănește din frica și indecizia adversarilor săi. Și, deși Moscova poartă întreaga responsabilitate pentru declanșarea acestui război catastrofal, un șir de erori de politică din partea Occidentului i-a permis ambițiilor sale să iasă de sub control.
Dacă am fi înțeles atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbușit că nu a apărut niciun națiune rusă din ruinele sale. Ca o păpușă matrioshka, un imperiu a fost înlocuit de altul.
Mentalitatea imperialistă a Rusiei
Există o contradicție paradoxală în centrul conștiinței colective rusești, o mentalitate de colonizați de deferență și pasivitate acasă, combinată cu agresivitatea unui colonizator față de vecinii săi. Kremlinul nu le oferă oamenilor lor nici agenție, nici responsabilitate, tratându-i așa cum tratează resursele naturale ale țării — ca pe niște bunuri de exploatat. Este o societate conglomerată, subjugată pentru a susține Moscova, „cândva capitala miliardelor din lume.”
Și această contradicție se reflectă cu claritate în rezultatele unui sondaj de opinie raportat de Moscow Times. Aproape 40% dintre rușii intervievați consideră acceptabilă o lovitură nucleară asupra Ucrainei. Chiar dacă am împărți această cifră la jumătate pentru a ține cont de propagandă și distorsiuni autoritare, tot ar rămâne un rus din cinci care ar fi dispus să accepte atrocități de neimaginat.
Aceasta este gândirea imperialistă a Rusiei expusă în toată splendoarea sa. O credință în mărire care cere sacrificii, un scop mesianic legat de rațiune și o uimitoare comoditate față de violență. Nicio crimă de război nu este prea groaznică, nici o bombă prea mare pentru un sistem care nu știe nimic altceva decât opresiune și subjugare. Mulți din Rusia sunt chiar convinși în mod bizar că „eliberează” Ucraina prin invadarea acesteia.
Dar să nu confundăm acest vox populi cu o intenție a Moscovei de a recurge la escaladarea nucleară. Arme de distrugere în masă sunt mai utile Moscovei ca instrumente de șantaj decât ca instrumente de luptă pe câmpul de bătălie. Și dependența sa de China, care s-a opus ferm escaladării nucleare, reprezintă o mare constrângere în această privință.
Forța ca răspuns la agresiunea Rusiei
Totuși, amenințările Kremlinului sunt în continuare periculoase. Nu doar din cauza implicațiilor lor imediate, dar și din cauza precedentului pe care îl stabilesc.
De aceea, forța este răspunsul. Nu o forță reactivă, naivă sau impulsivă, ci o hotărâre limpede care înțelege adâncimea motivațiilor Rusiei. Putin poate fi cel care a dat ordinul de invadare, dar acest război nu este doar despre un singur om.
În acest sens, în cele mai recente sale declarații, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a prezentat un plan pragmatic, dar ambițios, pentru a încheia „faza fierbinte a războiului.” Acordul de încetare a focului ar include aderarea Ucrainei la NATO pentru regiunile aflate sub controlul Kievului, cu invitația alianței care recunoaște granițele țării din 1991. Zelenski a subliniat menținerea cererii legale și morale pentru toate teritoriile Ucrainei, inclusiv Crimeea, deoarece Constituția țării interzice cedarea de teritorii fără acordul poporului.
A respinge o astfel de propunere ca fiind nerealistă este ușor. Însă, adevărul este că a nu sprijini Ucraina ar face lumea un loc mult mai periculos. Rusia a ales războiul — noi nu. Și am văzut consecințele nerespectării Moscovei cu hotărâre. Lumea a fost martoră la ororile ocupației ruse. Iar dacă un scenariul de încetare a focului va deveni realitate, trebuie să ne asigurăm că cei care suferă în urma ocupației nu vor fi abandonați sau uitați.
Agresorul trebuie să piardă — nu doar pentru supraviețuirea Ucrainei, ci pentru a pune capăt ambițiilor imperiale ale Rusiei. După cum subliniază planul lui Zelenski, și după cum ar fi trebuit să învățăm până acum, datoria lumii libere nu este doar să oprească vărsarea de sânge, ci să asigure o pace justă și durabilă. Orice altceva reprezintă o invitație deschisă către un război mai mare.
Opinia aparține directorului academic de la Universitatea din Amsterdam, Andrew Chakhoyan, relatează POLITICO.
