Economie dobrogeană – de la colonizare regiunii cu români până la Primul Război Mondial

Dobrogea, un ținut atât de important pentru economia românească din zilele noastre, dar care timp de sute de ani nu s-a aflat sub conducerea românilor. Istoria economică a acestei provincii a depins, pe parcursul timpului, de interesele economice ale imperiilor care și-au exercitat influența în regiune. Odată ajunsă în componența statului român, provincia Dobrogei a suferit schimbări majore.

Dobrogea s-a întors sub administrație română după războiul de independență al țării noastre, cunoscut drept războiul ruso-turc din 1877-1878. La negocierile de pace purtate la Berlin, România, Imperiul Otoman și Rusia au ajuns la un acord: în schimbul provinciilor istorice Cahul, Bolgrad și Ismail, sudul Basarabiei care avea deschidere la Marea Neagră, Rusia ne cedează, din partea Imperiului Otoman, Dobrogea.

Prima preocupare a autorităților de la București a fost finalizarea exproprierilor din regiune față de Imperiul Otoman. În paralel începeau planurile guvernului de a coloniza Dobrogea cu români. Mihail Kogălniceanu, care era un important personaj politic al vremii, a permis veteranilor de război care au luptat pe front să se stabilească în Dobrogea ca o formă de recunoaștere a sacrificiilor.

Dobrogea a fost colonizată cu români

Primii 30 de ani au fost decisivi pentru istoria demografică a regiunii. În anul 1880 populația Dobrogei era de aproximativ 147.000, iar în anul 1905 aceasta crescuse la peste 260.000. În 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, locuitorii Dobrogei ajunseseră la 380.000.

Majoritatea noilor locuitori se ocupau cu agricultura și crescutul animalelor. Spre exemplu, o comunitate importantă care a migrat în regiunea Dobrogei a fost cea de oieri. Totuși, principala problemă în materie de evoluție economică a regiunii a rămas tipul agriculturii practicate în Dobrogea. Chiar dacă s-au aplicat diferite măsuri legislative printre care și o reformă agrară, țăranii și-au adus mijloacele de producție specifice localității de unde veneau.

Producția agricolă a crescut constant ca factor al extinderii suprafeței cultivate, după cum arată datele culese de Cornelia-Elena Bobe, Universitatea „Ovidius” din Constanța, în teza sa de doctorat. Dacă în anul 1885 existau 240.000 de hectare cultivate în anul 1910 se ajunsese la peste 620.000 hectare, o creștere anuală de 150%. Producția de orz a crescut cu 186%, de la valorile înregistrate în 1885, 927.000 hl (hectolitri, unitate de măsură egală cu 100 de litri, folosită în documentele de la vremea respectivă), la peste 2,6 milioane de hl. Pe de altă parte, producția de ovâz a crescut cu 1.327%, de la 106.000 hl la 1,4 milioane hl în același interval de timp.

Principalul dezavantaj al extinderii suprafeței agricole a fost reducerea suprafeței pășunilor și pajiștilor, de la 9.800 de hectare în 1894 la 5.700 de hectare 20 de ani mai târziu. Acest fenomen a adus probleme în materie de hrană pentru animalele care erau crescute în Dobrogea.

Pescuitul, o nouă preocupare economică

Dobrogea s-a transformat în principalul furnizor de pește după ce piața a fost reglementată de către noua Lege a Pescuitului realizată sub coordonarea lui Grigore Antipa. Cu o suprafață de 450.000 hectare acoperită cu apă au apărut în zonă comunitățile de pescari, iar cantitățile de pește prins au variat, de la 7,3 milioane de pești (1895-1896) la 18 milioane (1907-1908).  În anul 1900 și taxele pe care statul român le-a perceput de pe urma pescuitului din Dobrogea au trecut de 1 milion de lei și au ajuns la 3,78 milioane lei în 1912-1913.

Apicultura a fost o practică care încă de la 1900 era populară în regiunea Dobrogei. În orașul Constanța, spre exemplu, în anul 1902 existau aproape 3.300 de stupi cu albine care au produs peste 21.000 kg de miere, 160 kg de ceară albă și 3.800 kg de ceară galbenă.

În doar 5 ani, din 1900 la 1905, veniturile statului român din regiunea Dobrogei au crescut de la 9,5 milioane de lei la peste 15 milioane de lei. Aceste date arată cum provincia a fost valorificată rapid de către guvernele României și a început să devină un „mic motor” al economiei. Chiar dacă principalele zone de importanță strategică pentru comerțul dunărean și pe Marea Neagră rămăseseră Brăila și Galați, Dobrogea devenea o regiune din ce în ce mai importantă pentru economia locală.

Totuși, la nivel macro, provincia era în continuare subdezvoltată, mai ales la capitolul infrastructură. În această zonă s-au realizat progrese importante care au adus, treptat, din ce în ce mai mulți vizitatori sau chiar turiști. Spre exemplu, în perioada 1880-1914 traficul feroviar a crescut la nivel național, de la 925.000 de călători la 11,5 milioane. În anul 1900, pe linia Cernavodă-Constanța, au fost transportați aproape 190.000 de călători. S-au deschis hoteluri și pensiuni, cea mai populară stațiune fiind Techirghiol, unde până la Primul Război Mondial existau deja 60 de spații de cazare cu aproximativ 900 de camere. Cele mai faimoase hoteluri erau „Carol” și „Continental”.

Majoritatea marilor investiții s-au realizat în Constanța, care s-a transformat dintr-o așezare turcească în primul port maritim al României dar și într-o importantă destinație turistică. Un rol important l-a jucat și podul de la Cernavodă, finalizarea construcției având loc în anul 1895. Tot în anul 1895 populația Constanței era de doar 10.000 locuitori, iar în anul 1913 ajunsese la 27.000.