Președintele turc s-a impus în primul tur al alegerilor prezidențiale pentru că s-a prezentat ca susținător al principiilor fondatoare ale kemalismului. Erdogan joacă cartea naționalismului, iar priza la electorat demonstrează că o face cu succes.
Recep Tayyip Erdogan a ieșit favorit în primul tur al alegerilor prezidențiale din Turcia și își menține majoritatea în Parlament. Rezultatele au venit, în ciuda a tot ceea ce părea să îi amenințe victoria: cutremurul din februarie, inflația galopantă, criza financiară persistentă, reprimarea libertăților și o campanie puternică a lui Kemal Kiliçdaroglu și a aliaților săi.
Rezultatul este explicat de susținătorii președintelui ca fiind un rezultat al „democrației” instaurate de la tentativa eșuată de lovitură de stat din 2016. 26 de milioane de turci au ieșit la vot în favoarea lui Erdogan, chiar dacă totul pare să meargă prost în țară, iar valurile de seisme care au survenit recent au evidențiat faptul că formațiunea politică a președintelui, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) aflat la guvernare, nu a reușit să gestioneze eficient criza.
Erdoganismul, o formă de post-Kemalism
Coaliția de guvernare a reușit să se poziționeze în frunte pentru că Erdogan a reușit să își articuleze bilanțul alături de o viziune. S-a observat acest lucru încă o dată la 14 mai, la Erzurum, în estul Anatoliei, unde președintele a obținut peste două treimi din voturi.
Țara a devenit mai bogată; există drumuri și spitale peste tot, parcurile și școlile abundă. Dar, mai presus de toate, aceasta se datorează faptului că președintele islamist a reușit să întruchipeze unul dintre principiile fondatoare ale kemalismului: „Fericit este cel care se numește turc”, adăugând în același timp fericirea de a se proclama musulman.
O doctrică de succes
Erdoganismul este o formă de post-Kemalism, susține istoricul Olivier Bouquet. A tinde spre occidentalizare însemna să te temi că nu vei fi niciodată suficient de occidental. A căuta cu disperare aderarea la UE însemna să riști să nu fi niciodată acceptat ca european și să compromiți o parte din identitatea turcă prin faptul că trebuie să împarți suveranitatea națională.
Erdoganismul ne invită să părăsim căutarea unei recunoașteri imposibile și să îmbrățișăm câștigurile de suveranitate care sunt la îndemână, susține istoricul citat.
Timp de douăzeci de ani, Erdogan a întocmit un inventar a ceea ce a realizat pentru „aziz millet” – poporul său drag. Președintele a restaurat locurile importante din istoria Turciei, a transformat Hagia Sophia într-o moschee și citează poeți islamici în discursurile sale. În străinătate, Erdogan sărbătorește cu mândrie faptul că a redat țării numele său, Türkiye.
Sentimentul de mândrie națională a depășit temerile
Pentru a atenua temerile alegătorilor, a fost nevoie de mai mult însă: campania AKP i-a propulsat într-o nouă eră. Copiilor lor li se promite o viață fericită în „secolul Turciei”.
Spre deosebire de Vladimir Putin, Erdogan nu caută însă să se poziționeze ca „istoric șef”. Principala sa preocupare este de a-și convinge alegătorii că propunerile sale răspund provocărilor timpului și reușește să o facă, conform Le Monde.
Erdogan a reușit să păstreze încrederea a jumătate din electorat, în pofida unei grave crize economice marcate de o inflație foarte ridicată, de o depreciere vertiginoasă a lirei turcești și de creșterea sărăciei și a inegalităților. În ciuda uzurii puterii, a corupției care a devenit un sistem de guvernare și a seismelor care au scos la iveală nepăsarea și nepotismul sistemului autocratic.
La votul din 14 mai, sentimentul de mândrie recâștigat în ultimii 20 de ani a depășit temerile legate de un viitor incert. Rămâne de văzut dacă această motivație va funcționa și duminica aceasta.
