Cunoscutul jurnalist Ion Cristoiu a fost invitatul lui Ionuț Cristache în ediția de marți, 18 aprilie, a podcastului Hai România, ocazie cu care a făcut o analiză comparativă între presa proletcultistă și cea din prezent.
Jurnalistul Ion Cristoiu, un expert în domeniul literaturii „angajate”, consideră că între presa anilor 1948-1957, din epocă „proletcultistă”, și cea actuală există numeroase asemănări.
„Prima notă comună între presa de atunci și cea de azi este angajarea – adevărata presă este angajată în apărarea cetățeanului, dar nu este pe baricade. Presa de atunci era o presă pe baricade, ca și cea de acum. Caracteristica presei pe baricade era dată de editoriale. Editorialele Scânteii, de exemplu, nu erau comentarii, ele începeau cu «Să»: «Să lichidăm… Să depășim planul… Să luptăm…». Dacă vă uitați la presa de acum este și ea pe baricade, nu sunt comentarii, ci texte care încep tot cu «Să»: «Să lichidăm corupția… Să terminăm cu Putin… Să sprijinim…»”, a explicat autorul lucrării „Istoria literaturii române proletcultiste”.
În opinia lui Ion Cristoiu asemănările nu se opresc însă aici, ci sunt mult mai profunde: „Atât presa proletcultistă, cât și cea de astăzi sunt fals angajate – cei care scriu nu cred. Atunci când faci o presă angajată trebuie să îl faci pe cel care citește să iasă în stradă. Fiind o presă de partid angajată – și atunci și acum – ea vine cu falsificarea realității. Dacă ești pe baricade, nu mai reflecți adevărul. (…) Din această cauză vine falsificarea conștientă a realității, fake news-ul conștient.”
Ce au în comun presa proletcultistă și cea tefelistă
Ion Cristoiu susține că există încă multe alte puncte comune între presa de atunci și cea de azi, chiar dacă este vorba de o diferență de peste șapte decenii. „În perioada stalinistă, presa revoluționară vedea realitatea prin ochii revoluționarilor – nu aveai voie să critici. În presa tefelistă, dacă unul de-al lor comite ceva este trecut sub tăcere. Justificarea este scopul, revoluția, așa că unele lucruri trebuie să fie trecute sub tăcere”.
Cunoscutul jurnalist a apelat la un exemplu plastic, pentru a ilustra cât mai bine asemănările de peste decenii: „Iată un exemplu de atunci – aveam un fapt real într-o întreprindere, să zicem că se fura. Normal era să spui că se fură. Partidul nu venea să îți spună să nu scrii asta, ci spunea că faptele realității sunt multe – inclusiv că se fură – dar că presa și literatura trebuie să reflecte esența, și nu orice fapt nesemnificativ. Ori semnificativ pentru întreprinderea respectivă era că oamenii depășeau planul, nu că fură. Dincoace – semnificativ este faptul că PSD fură, nu că fură și ceilalți.”
Cum se aplică modelul „dușmanului de clasă” în prezent
Un alte tipar comun identificat de Ion Cristoiu este folosirea modelului „dușmanului de clasă”, o sintagmă consacrată în perioada stalinistă.
” O altă caracteristică a presei proletcultiste este dușmanul de clasă, elementul care explica totul, și atunci și acum. Dușmanul de clasă de atunci era chiaburul – chiaburii erau urâți, erau vicleni, trăiau în case oblonite și în spatele obloanelor, beau și făceau toate intrigile de clasă, noaptea, Erau multe element de basm. De exemplu, secretarul de partid era frumos și cinstit. Astăzi, Zelenski este activistul de partid, este frumos… Și cum spuneam că dușmanul de clasă explică totul – în România Vladimir Putin explică totul, el este de vină”, a concluzionat plastic Ion Cristoiu.