Alegerile pentru Parlamentul European sunt, pentru pasionații de politică, ceea ce este Cupa Mondială pentru fanii fotbalului. Există 27 de țări cu 27 de seturi diferite de partide – centru-dreapta, centru-stânga, extremă-dreapta, extremă-stânga, liberali, conservatori, verzi – și 27 de seturi de statistici pe care trebuie să le parcurgeți.
Deoarece acestea nu sunt alegeri naționale și pentru că, de obicei, nu schimbă guvernele, alegătorii le tratează adesea în mod experimental, votând pentru partide pe care nu le-ar alege pentru a conduce țările lor sau pur și simplu votând în semn de protest împotriva celui care se află la putere, așa cum fac americanii în midterms. Acest lucru le face atrăgătoare sau imprevizibile.
De la Brexit încoace, britanicii nu mai votează în Parlamentul European, și oricum nu le-a păsat niciodată prea mult de el. Americanii au fost întotdeauna destul de neclari în legătură cu această instituție (cu excepția cazului în care se dovedește brusc că are puteri masive de reglementare).
Vot împotriva lui Emmanuel Macron
Când au fost aplicate la Franța, titlurile înfricoșătoare au fost destul de corecte: Partidul de extremă-dreapta anti-establishment al lui Marie Le Pen, Raliul Național (care, de fapt, a făcut parte din establishment-ul francez timp de decenii, deși nu a fost niciodată la conducere), a câștigat alegerile, ceea ce, în acest sistem, înseamnă că a obținut aproximativ o treime din voturi. Acesta a fost în mod clar un vot de protest, a fost în mod clar îndreptat împotriva președintelui francez, Emmanuel Macron, iar acesta a răspuns cu aceeași monedă. El a convocat alegeri parlamentare franceze anticipate, ceea ce îi va forța pe alegătorii francezi să decidă dacă o vor cu adevărat pe Le Pen, nu doar pentru a-i reprezenta în Parlamentul European, ci și pentru a conduce țara.
El pariază că nu o vor. Regulile sunt diferite în campaniile naționale franceze: Votul se desfășoară în două tururi, ceea ce înseamnă că învingătorii trebuie să obțină mai mult de jumătate din voturi, nu o treime. Dacă se înșeală, Le Pen ar putea fi prim-ministru, dar ar trebui să împartă puterea cu Macron, care ar avea la dispoziție trei ani în care să-i facă viața mizerabilă. Dacă are dreptate, ea pierde din nou, așa cum a mai făcut-o de multe ori până acum.
Cum a fost în restul țărilor?
Aproape peste tot în rest, titlul de pe banner a fost greșit. În Polonia, fostul partid de extremă-dreapta aflat la guvernare a ieșit pe locul al doilea, pentru prima dată într-un deceniu, fiind învins de actualul partid de centru-dreapta aflat la guvernare (în al cărui guvern se află soțul meu, Radek Sikorski). În Ungaria, un centru-dreapta nou-nouț și insurgent a luat în mod neașteptat voturi de la partidul autocrat de guvernământ al lui Viktor Orbán.
În Slovacia, Olanda și chiar în Italia și Franța, centrul-stânga s-a descurcat mai bine decât la alegerile precedente. În Scandinavia și Spania, extrema dreaptă a avut rezultate mai proaste. În Germania, povestea este mai complicată. Coaliția de guvernare formată din trei partide a avut rezultate proaste, dar și Alternativa pentru Germania (AfD), de extremă dreapta, afectată de scandaluri care o leagă de banii rușilor și de simpatiile naziste, s-a descurcat mai rău, cu 16% din voturi, decât se așteptau unii în urmă cu câteva luni.
Nu vreau să minimalizez amenințarea AfD, cu retorica sa otrăvitoare și legăturile sale financiare cu Rusia, sau amenințarea partidului său soră din Austria, care s-a clasat pe primul loc la limită. Dar adevărații învingători în Germania au fost creștin-democrații de centru-dreapta, care nu sunt nici pro-naziști, nici pro-ruși. Dimpotrivă, ei susțin de luni de zile că cancelarul german Olaf Scholz ar trebui să facă mai mult pentru a ajuta Ucraina, nu mai puțin.
Dreapta europeană și America
Pentru americani, mesajul acestor alegeri este alarmant și neașteptat, dar nu din cauza a ceea ce se întâmplă în Europa. Priviți peste continent, fie că este vorba de Giorgia Meloni, prim-ministrul italian al cărui partid își are originea în mișcarea fascistă a lui Mussolini, fie că este vorba de Le Pen, ale cărei rădăcini se află cu adevărat la Vichy, sau de Geert Wilders în Olanda, care a numit odată parlamentul țării sale „fals”, și veți vedea lideri de extremă dreapta care au avut succes tocmai prin faptul că au părut să se îndrepte spre centru, prin încercarea de a părea mai puțin extremiști și prin renunțarea la obiecțiile anterioare și îmbrățișarea alianțelor existente, cum ar fi Uniunea Europeană și NATO.
Ei vorbesc mult despre imigrație și inflație, dar la fel fac și partidele mainstream. Este posibil ca obiectivele lor să fie în secret mai radicale-Le Pen ar putea foarte bine să plănuiască să submineze sistemul politic francez dacă va câștiga și nu cred că a tăiat legăturile cu Rusia – dar reușesc să ascundă acest radicalism alegătorilor, potrivit The Atlantic.
