Fenomenul Fast Fashion a devenit în ultimii ani unul dintre principalii inamici ai organizațiilor de mediu. Mai nou, și al Parlamentului European, care încearcă după ani de ezitări să frâneze un fenomen ce îi scapă de sub control
Parlamentul European a votat în martie anul acesta o serie de prevederi prin care producatorii din industria textilă ar trebui să acopere costurile pentru colectarea, sortarea și reciclarea produselor lor. Sunt incluse de la îmbrăcăminte și încălțăminte, la lenjerie de pat, pături, perdele, salte, covoare etc. Actul normativ vizează însă, în mod direct, fenomenul Fast Fashion.
Motivele parlamentarilor europeni sunt solide. Conform statisticilor, industria textilă este responsabilă pentru aproximativ 20% din poluarea globală a resurselor de apă. Atât prin procesele de producție specifice, cât și prin produsele finite, în special cele sintetice. Spălarea acestora duce la acumularea în fiecare an a peste o jumătate de milion de tone de microplastic în apă. O singură mașină de spălat încărcată cu haine din poliester poate evacua circa 700.000 de fibre de microplastic. Iar poliesterul reprezintă mai mult de jumătate (54%) din volumul total de fibre utilizat de industria textilă. Cu precădere în Fast Fashion.
Printre cei mai mari poluatori
Nu este vorba însă doar de apă, ci și de aer. Industria textilă este responsabilă, conform UN Environment, de 10% din emisiile globale de carbon. Ceea ce înseamnă mai mult decât zborurile internaționale și transportul maritim la un loc.
Potrivit Agenției Europene de Mediu, achizițiile de produse textile în UE au echivalat în 2020 cu aproximativ 270 kg de emisii de CO2 pe persoană. Adică un volum total de 121 de milioane de tone de emisii, la nivelul întregii Uniuni.
Îngrijorarea organizațiilor de mediu este alimentată de faptul că Fast Fashion deține o pondere tot mai importantă în cadrul industriei textile. Aceasta a fost estimată anul trecut la 35%. Valoarea pieței „modei rapide“ a fost în 2023 de aproximativ 38 de miliarde de euro. Dar se estimează că va crește cu peste 140% în următorii 5 ani, urmând să depășească 90 de miliarde de euro în 2029.
Cum s-a ajuns aici
Deși este prezentat de către oficialii europeni ca fiind un fenomen de dată recentă, originile Fast Fashion datează din ani ’70-’80. În perioada respectivă a prins avânt globalizarea producției textile, prin externalizarea producției în țări cu un cost al forței de muncă redus.
Pe 31 decembrie 1989, termenul de „Fast Fashion“ a fost utilizat pentru prima oară. Premiera a fost consemnată într-un articol publicat de „New York Times“ despre producătorul de haine Zara. Care reușea un record greu de imaginat la acel moment – să lanseze pe piață noi creații vestimentare în mai puțin de cinci săptămâni. Dezvoltarea comețului online a accelerat evoluția, astfel că, la sfârșitul anilor 2000, producători precum H&M, Zara sau Mango ajunseseră la aibă lansări săptămânale.
Ultra Fast Fashion este nou modă
În decada 2010-2020, fenomenul a prins și mai multă viteză. Astfel încât a fost adoptat un nou termen „Ultra Fast Fashion”. Exponenții noii mode sunt giganții online Shein, Temu, Asos sau Boohoo, Aceștia au 52 de micro-sezoane de modă pe an și lansează mii de articole de îmbrăcăminte noi săptămânal.
O asemenea ofertă nu poate exista fără o piață pe măsură. În prezent, oamenii cumpără cu 60% mai multe haine decât în anul 2000. Dar le păstrează doar jumătate din timp.
Fast și Ultra Fast fashion sunt soluțiile cele mai simple pentru a satisface dorința de noutate. Potrivit unui sondaj din 2017, 41% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani se simțeau presați să poarte o ținută diferită de fiecare dată când ieșeau în oraș. Între timp, presiunea a crescut odată cu acutizarea dependenței de social media și dezvoltarea culturii influencerilor. În era Instagram, purtarea aceleiași ținute de două ori a devenit deja un tabu social.
Costul nevăzut al Fast Fashion
Fast Fashion a democratizat accesul consumatorului de rând la vestimentații precum cele ale influencerilor preferați. Dar vine cu un cost care nu se reflectă în eticheta de preț.
De exemplu, în decembrie 2019, „New York Times“ a publicat un reportaj despre Fashion Nova, un important retailer online. Articolul dezvăluia că fabricile sale erau investigate de către Departamentul Muncii din SUA. Motivul – lefurile mici ale muncitorilor și datoriile în milioane de dolari în salarii restante. Situația este mult mai sumbră în țările asiatice și africane, dar nu numai.
Nu este însă singurul secret murdar al curentului Fast Fashion ieșit la iveală. În 2017, retailerul suedez H&M a fost acuzat că, pentru a rezolva excesul de stocuri, a ars tone de haine nevândute. Este însă o practică răspândită și la case mai mari. Se zvonește că și Louis Vuitton își distruge constant produsele pentru a nu le lăsa să se dezvalorizeze.
Fast Fashion generează anual munți de deșeuri. Sursa foto: Arhiva companiei
Supraproducția generează deșeuri
Anul trecut, Fashion Revolution’s Fashion Transparency Index a analizat strategia de supraproducție care caracterizează o mare parte din industria modei de astăzi. Rezultatele sunt elocvente. 88% dintre producători nu fac publice volumele lor anuale de producție. Iar 99% nu își asumă un angajament de reducere a numărului de articole.
Problema este că toate aceste produse nu rezistă foarte mult timp în gardeorba cumpărătorilor. Pe de o parte, pentru că sunt de o calitate mai slabă. Pe de alta, pentru că trebuie să facă loc unor noi articole vestimentare.
Un studiu al Fundației Ellen McArthur arată că, în fiecare an, milioane de tone de haine sunt produse, purtate și aruncate. Aproape două milioane de tone deșeuri textile sunt generate annual. Iar munți de îmbăcăminte distrusă apar în țări precum Ghana sau Chille. În fiecare secundă, echivalentul unui camion încărcat cu haine este ars sau trimis la groapa de gunoi.
Soluții eșuate
Rezolvările imaginate până în prezent pentru temperarea fenomenului Fast Fashion nu dau rezultate.
De exemplu, speranțele recente legate de „On-demand fashion“ nu s-au concretizat. Modelul de producție de haine la cerere este opus celui tradițional – de producție în masă –, în cadrul căruia articolele sunt fabricate pe baza unei cereri previzionate. Ceea ce ar însemna că un tricou pe care vi-l doriți nu va fi produs decât în momentul îl care veți comanda efectiv. Însă costurile și timpii de așteptate sunt mult mai mari. Iar cumpărătorii nu sunt dispuși să accepte nici una, nici alta.
Organizațiile de mediu fac eforturi pentru creșterea nivelului de conștientizare. Iar tot mai mulți cumpărători declară că sustenabilitatea reprezintă un criteriu important în decizia lor de achiziție a unui articol de îmbrăcăminte.
Dar fenomenul Fast Fashion capătă amploare. Drept dovadă, se estimează că, anul acesta, Shein și Temu vor obține vânzări cumulate de 2 miliarde de dolari. Anul trecut, 40% dintre consumatorii americani și 26% dintre cei britanici achiziționaseră produse de la cei doi giganții chinezi, potrivit studiului „The State of Fashion 2024“ realizat de McKinsey.
Inițiative legislative
Pentru a încerca să controleze fenomenul, mai multe țări au început să adopte reglementări. Franța – o lege împotriva deșeurilor textile. Germania – o reglementare a lanțului de aprovizionare. Iar Suedia – un act normativ privind responsabilitatea extinsă a producătorului. O inițiativă față de care și-a manifestat interesat și ministrul Mediului, Mircea Fechet.
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) a făcut un pas mai concret în acest sens. ANPC a anunțat la finalul lui aprilie că verifică site-urile Shein și Temu. Anunțul survine după ce în 2022, o anchetă a Greenpeace Germania a demonstrat că mai multe produse Shein conțineau substanțe chimice periculoase.
Rămâne de văzut dacă, prin reglementări mai stricte și analize riguroase, apetitul pentru îmbrăcămintea ieftină va putea fi temperat. Magia hainelor este însă greu de înfrânt. Mai ales dacă sunt și ieftine, și la modă.
