Chiar dacă a fost o epocă distructivă pentru istoria românilor, fanarioții au realizat și unele reforme importante. Poate mai importante decât reformele economice au fost cele sociale și culturale. Mulți boieri au luat drept reper cultura și portul aristocrat al fanarioților, fiind influențați de balcanismul lor într-un mod pozitiv.
Chiar dacă aveau o putere limitată, domnii fanarioți au încercat la un moment dat să o ia pe calea despoților iluminați, introducând reforme administrative, fiscale și sociale. Însă, pentru mentalul colectiv de la vremea respectivă, aceștia erau priviți de către țărănime ca niște tirani.
„În corespondența oficială, Moldova și Țara Românească erau menționate în mod repetat drept «grînarele Imperiului». Cantitățile cerute erau adesea aproape incredibile. De pildă, între decembrie 1786 și aprilie 1788, cînd un nou război cu Rusia părea iminent, comandanții militari otomani au cerut Moldovei 219 833 chile turcești de grîu din Moldova (1 chilă de Constantinopol însemna aproximativ 26 kg) sau 5 715 000 kg; 265 267 chile de orz (6 796 000 kg); 119 631 chile de făină (2 937 000 kg), iar în primele nouă luni ale anului 1787, 117 000 de oi” relata Keith Hitchins într-un pasaj din lucrarea sa, „Românii. 1774-1866”. Toate aceste greutăți au fost suportate de țăranii români, la comanda militarilor otomani și a domnului Alexandru Ipsilanti.
Primele reforme moderne, sub autoritatea fanarioților
Sistemul legislativ era unul arhaic, bazat pe cutumă și înțelegere. Când venea vorba despre taxe și impozite, singura lege era cea a târguielii, a negocierii. Țăranii negociau cu boierii, iar boierii cu funcționarii. După venirea fanarioților, primele coduri de legi au fost traduse din sistemul bizantin.
Până atunci, cutuma era cea care împuternicea boierii să se ocupe de țară. Din 1775, Ipsilanti începe să reorganizeze justiția țării. El a fost printre primii domnitori ce au dat cărți de lege. Printre ele putem aminti „Hrisovul cu ponturi” sau „Cartea Domnească”. În Cartea domnească, cea mai importantă stipulație era că puterea judecătorească trebuia să fie desprinsă de cea executivă.
Poarta se transformase în această perioadă într-un colector de bani ai țăranilor români, în mod indirect. Cheltuielile Țărilor Române au înregistrat cifre impresionant de mari. În anul fiscal 1818-1819, Țara Românească a cheltuit aproape 6 milioane de lei, iar Moldova 1,4 milioane de lei. Aproximativ 35% din aceste sume ajungeau la dregătorii turci. Pe lângă asta, cu doi ani înainte de revoluția lui Tudor Vladimirescu, Țara Românească a mai plătit un milion de lei turcilor, iar Moldova, câteva sute de mii.
Domnia era o afacere
Chiar dacă unii domni fanarioți încercau să se comporte precum despoții luminați din Europa, statutul lor era, la un anumit nivel, o afacere. 25% din cheltuielile statului ajungeau în buzunarele fanariotului aflat la putere, iar pe baza acestor sume, el își asigura averea. Statul se birocratiza, însă în același timp, își pierdea din puterea financiară. La fel ca în ziua de astăzi, bugetul trecea din mână în mână, de la funcționar la funcționar, iar la momentul implementării unui proiect, banii erau mult mai puțini.
Conform lui Keith Hitchins, banii publici erau puși în aceeași traistă cu banii domnitorului. Cheltuielile nu erau bine diferențiate, deoarece dacă se înregistrau veniturile exacte ale țării, dregătorii otomani cereau și mai mulți bani. Fanarioții se alipeau la bugetul țării pentru a fi siguri că lăcomia otomanilor nu ajungea și la ei în buzunar. Practic, fiecare parte încerca să tragă o parte din banii țării, iar cei mai sărăciți au fost țăranii, dar și vechii boieri!
Bugetul statului era compus în proporție de 60-70% din taxele percepute de la țărani și boieri. Acest lucru a dus la o revoltă treptată în societate, mai ales când boierii sărăceau, iar suferințele țărănimii creșteau.
