Oficialii de la Beijing au ajuns la concluzia că SUA va face orice pentru a ține China sub papuc. Cei de la Washington sunt ferm convinși că China plănuiește să înlocuiască Statele Unite ca putere mondială. Pentru a vedea o analiză care dă de gândit a acestui antagonism în creștere și pentru revizionarea unui plan de prevenire a producerii unui război între cele două puteri mondiale se poate vizita etajul 33 al unei clădiri Art Deco din centrul Manhattanului, biroul lui Henry Kissinger.
Pe 27 mai, Kissinger va împlini 100 de ani. Nici o persoană încă în viață nu are mai multă experiență în afacerile internaționale, mai întâi ca cercetător al diplomației secolului al XIX-lea, apoi din poziția de consilier pentru securitate națională și secretar de stat al Americii și, în ultimii 46 de ani, în calitate de consultant și emisar pentru monarhi, președinți și prim-miniștri. Kissinger are însă o îngrijorare tot mai pregenantă, începerea celui de-al Treilea Război Mondial. „Ambele părți sunt convinse că cealaltă parte reprezintă un pericol strategic””, spune el. „Suntem pe cale de a fi martorii unei confruntări între marile puteri”.
La sfârșitul lunii aprilie, The Economist a discutat cu Kissinger timp de peste opt ore despre cum se poate evita ca disputa dintre China și SUA să degenereze într-un conflict. În timp ce se gândește la următoarele sale două cărți, despre inteligența artificială (IA) și natura alianțelor, el rămâne mai interesat să privească spre viitor decât să răscolească trecutul.
Kissinger este preocupat de intensificarea disputei dintre China și SUA pentru supremația tehnologică și economică. Chiar dacă Rusia intră în orbita Chinei și războiul umbrește flancul estic al Europei, el se teme că AI este pe cale să amplifice rivalitatea sino-americană. În întreaga lume, echilibrul de putere și baza tehnologică a războiului se schimbă atât de repede și în atât de multe feluri încât țările nu au niciun factor pe baza căruia să poată stabili ordinea. Dacă nu găsesc unul, pot recurge la forță. „Ne aflăm în aceași situație care a precedat Primul Război Mondial”, spune el, „în care niciuna dintre părți nu are o marjă mare de concesii politice și în care orice perturbare a echilibrului poate avea consecințe catastrofale”.
Studiile lui Kissinger despre război pot revela o soluție
Kissinger este criticat de mulți ca fiind un adept al luptei pentru rolul său în războiul din Vietnam, dar consideră că evitarea conflictelor între marile puteri este obiectivul principal al muncii sale de o viață. După ce a fost martor la carnagiul provocat de Germania nazistă și a suferit uciderea a 13 rude apropiate în timpul Holocaustului, a devenit convins că singura modalitate de a preveni conflictele devastatoare este o diplomație fermă, în mod ideal întărită de valori comune. „Aceasta este problema care trebuie să fie rezolvată”, spune el. „Cred că mi-am petrecut viața încercând să o rezolv”. În opinia sa, soarta omenirii depinde de posibilitatea realizării unei înțelegeri între SUA și China. El crede că progresul rapid al AI, în special, le lasă doar cinci – zece ani pentru a găsi o soluție.
Kissinger are câteva sfaturi de început pentru viitorii lideri: „Identificați unde vă aflați. Fără milă”. În acest context, punctul de plecare pentru evitarea războiului este analiza agitației în creștere a statului chinez. În ciuda reputației, create pentru modul său de gândire binevoitor față de guvernul de la Beijing, el recunoaște că mulți savanți chinezi cred că SUA se află pe o pantă descendentă. Astfel, în consecință Kissinger spune că popurul chinez „ne va înlocui în cele din urmă”.
El crede că liderii chinezi nu ar putea fi de acord cu faptul că factorii de decizie occidentali se referă la o ordine globală bazată pe reguli. Conducătorii chinezi se simt jigniți de ceea ce ei consideră a fi un pact oferit de Occident, care constă în acordarea de privilegii Chinei dacă aceasta se comportă frumos. Într-adevăr, unele voci din China sunt de părere că America nu va trata niciodată omologul său ca fiind un egal și că este o absurditate să își imagineze că ar putea să facă acest lucru.
Cu toate acestea, Kissinger avertizează, de asemenea, împotriva interpretării greșite a viziunilor chineze. La Washington, „se spune că China vrea să domine lumea… Răspunsul este că ei vor doar să fie puternici”, spune el. „Ei nu se îndreaptă spre dominația mondială în sensul hitlerist”, spune el. „Nu așa consideră China că trebuie realizată ierarhizarea puterii la nivel mondial”.
În Germania nazistă, războiul a fost inevitabil pentru că Adolf Hitler se hrănea cu violență, spune Kissinger, dar China este diferită. El s-a întâlnit cu mulți lideri chinezi, începând cu Mao Zedong.
Kissinger consideră că sistemul chinez este mai degrabă un sistem confucianist decât unul marxist. Acesta îi învață pe liderii chinezi să atingă puterea maximă de care este capabilă țara lor și să încerce să fie respectați pentru realizările lor. Liderii chinezi doresc să fie recunoscuți ca judecători finali ai sistemului internațional în ceea ce privește propriile interese. „Dacă ar obține o superioritate care poate fi folosită cu adevărat, ar conduce-o până la impunerea culturii chineze?”, se întreabă el. „Nu știu. Instinctul meu este Nu. Dar cred că este în capacitatea noastră să împiedicăm apariția unei astfel de situații printr-o combinație de diplomație și forță”.
Americanii au un răspuns firesc la provocarea reprezentată de Chinei, care constă în realizarea unei analzie, pentru a identifica o modaliate de menținere a echilibrului între cele două puteri. O altă soluție este stabilirea unui dialog permanent între China și SUA. China „încearcă să își mențină statusul de putere la nivel global. Trebuie să evaluăm în fiecare moment dacă aceste concepte pe care le avem cu privire la deținerea unui rol strategic sunt compatibile”. Dacă nu sunt, atunci se va pune problema forței. „Este posibil ca China și Statele Unite să coexiste fără amenințarea unui război total între ele? Am crezut și încă sunt de părere că este. posibil.” Dar el recunoaște că evitarea unui conflict la nivel mondial nu este garantat. „Este posibil să eșueze”, spune el. „Și, prin urmare, trebuie să fim suficient de puternici din punct de vedere militar pentru a susține eșecul”.
O analiză a felului în care ar urma să arate viitorul nostru mondial poate fi realizată după ce vedem cum se comportă China și America în privința Taiwanului. Kissinger își amintește cum, la prima vizită a lui Richard Nixon în China, în 1972, doar Mao avea autoritatea de a negocia cu privire la insulă. „De fiecare dată când Nixon aducea în discuție un subiect concret, Mao spunea: „Sunt un filozof. Eu nu mă ocup de aceste subiecte. Lăsați-i pe Zhou și Kissinger să discute despre asta”…Dar când a venit vorba de Taiwan, a fost foarte explicit. A spus: „Sunt o adunătură de revoluționari. Nu avem nevoie de ei acum. Putem aștepta 100 de ani. Într-o zi poate vom avea nevoie de ajutorul lor. Dar o să mai tureze mult timp pâna atunci”.
Kissinger consideră că înțelegerea încheiată între Nixon și Mao a fost ruptă de Donald Trump după numai 50 din acești 100 de ani. Acesta a vrut să își amplifice imaginea de om politic dur, smulgând din mâinile chinezilor dreptul pe care îl aveau în materie de comerț. În politică, administrația Biden a urmat exemplul lui Trump, dar cu o retorică liberală.
Kissinger nu ar fi ales această cale în ceea ce privește Taiwanul, pentru că un război de tip ucrainean acolo ar distruge insula și ar devasta economia mondială. Războiul ar putea, de asemenea, să dea înapoi China pe plan intern, iar cea mai mare teamă a liderilor săi rămâne perturbarea liniștii care ar urma să apară în SUA.
Statele Unite nu pot să abandoneze lupta din Taiwan fără a-și pierde din statut
Teama de război creează însă și motive de speranță. Problema este că niciuna dintre părți nu are prea mult spațiu pentru a face compromisuri. Fiecare lider chinez a afirmat legătura țării sale cu Taiwanul. În același timp, însă, „după cum au evoluat lucrurile până acum, nu este o chestiune simplă pentru Statele Unite să abandoneze Taiwanul fără a-și submina poziția de liber al puterii mondiale”.
Pentru a ieși din acest impas, Kissinger se bazează pe experiența sa în funcție. El ar începe prin a scăderea nivelului ostilităților și apoi ar consolida treptat încrederea și relația de lucru. În loc să enumere toate nemulțumirile lor, președintele american i-ar spune omologului său chinez: „Domnule președinte, cele mai mari pericole pentru pace în acest moment suntem noi doi. În sensul că avem capacitatea de a distruge omenirea”. China și America, fără a anunța nimic în mod oficial, ar putea să păstreze un nivel mic de implicare în conflict.
Kissinger nu a fost niciodată un fan al birocrațiilor de elaborare a politicilor și ar dori să vadă un grup restrâns de consilieri, cu acces ușor unii la alții, care să lucreze împreună în mod tacit. Niciuna dintre părți nu și-ar schimba în mod fundamental poziția față de Taiwan, dar America ar avea grijă la modul în care își desfășoară forțele și ar încerca să nu alimenteze suspiciunea că susține independența insulei.
Al doilea sfat al lui Kissinger pentru viitorii lideri este: „Definiți obiective care pot atrage oamenii. Găsiți mijloace, mijloace descriptibile, de a atinge aceste obiective”. Taiwanul ar fi primul dintre numeroasele domenii în care puterile mondiale au posibilitatea de a găsi un punct comun, astfel, să promoveze stabilitatea globală.
Într-un discurs recent, Janet Yellen, secretarul american al Trezoreriei, a sugerat că acestea ar trebui să includă schimbările climatice și economia. Kissinger este sceptic cu privire la ambele. Deși este „total în favoarea” acțiunii referitoare la climă, el se îndoiește că aceasta poate face multe pentru a crea încredere sau pentru a ajuta la stabilirea unui echilibru între cele două puteri. În ceea ce privește economia, pericolul este ca agenda comercială să fie deturnată de „șoimi” care nu sunt dispuși să lase Chinei niciun fel de spațiu pentru a se dezvolta.
Această atitudine de „totul sau nimic” reprezintă o amenințare la adresa căutării rețetei perfecte care să ducă la detensionare. Dacă SUA dorește să găsească o modalitate de a colabora cu China, nu ar trebui să urmărească schimbarea regimului. Kissinger se bazează pe o temă prezentă în gândirea sa încă de la început. „În orice diplomație a stabilității, trebuie să existe un element al lumii secolului al XIX-lea”, spune el. „Iar lumea secolului al XIX-lea se baza pe ideea că existența statelor care o contestau nu era în discuție”.
Unii americani cred că o Chină înfrântă ar deveni democratică și pașnică. Cu toate acestea, oricât de mult ar prefera Kissinger ca China să devină o democrație, el nu vede niciun fel de precedent pentru acest rezultat. Cel mai probabil, o prăbușire a regimului comunist ar duce la un război civil care s-ar transforma într-un conflict ideologic și nu ar face decât să sporească instabilitatea globală. „Nu este în interesul nostru să împingem China spre disoluție”, spune el.
În los să se axeze pe o idee nefondată, SUA va trebui să recunoască faptul că și China are propriile interese. Un bun exemplu este Ucraina.
Președintele Chinei, Xi Jinping, l-a contactat abia recent pe Volodmir Zelenski, omologul său ucrainean, pentru prima dată de când Rusia a invadat Ucraina în februarie anul trecut. Mulți observatori au respins apelul domnului Xi ca pe un gest lipsit de semnificație, menit să îi liniștească pe europeni, care se plâng că China este prea apropiată de Rusia. În schimb, Kissinger îl vede ca pe o declarație de intenție serioasă care va complica diplomația din jurul războiului, dar care ar putea, de asemenea, să creeze exact genul de oportunitate pentru a consolida încrederea reciprocă a superputerilor.
Kissinger își începe analiza prin a-l condamna pe președintele Rusiei, Vladimir Putin. „A fost cu siguranță o greșeală catastrofală de judecată din partea lui Putin”, spune el. Dar Occidentul nu este lipsit de vină. „Am crezut că decizia de a lăsa deschisă aderarea Ucrainei la NATO a fost foarte greșită”. Acest lucru a fost destabilizator, pentru că a flutura promisiunea de protecție NATO fără un plan pentru a o realiza a lăsat Ucraina slab apărată.
Misiunea de acum este de a pune capăt războiului, fără a crea premisele care să ducă la o nouă rundă de conflicte. Kissinger spune că dorește ca Rusia să renunțe la cât mai mult din teritoriul pe care l-a cucerit în 2014, dar realitatea este că, în orice încetare a focului, Rusia va păstra cel puțin Sevastopol, cel mai mare oraș din Crimeea și principala bază navală a Rusiei la Marea Neagră. O astfel de înțelegere, în care Rusia pierde unele câștiguri, dar păstrează altele, ar putea lăsa atât o Rusie nemulțumită, cât și o Ucraină nemulțumită.
În opinia sa, aceasta este o rețetă pentru viitoare confruntări. „Ceea ce spun acum europenii este, din punctul meu de vedere, extrem de periculos”, spune el. „Pentru că europenii spun: „Nu îi vrem în NATO, pentru că aduc prea multe riscuri”. Și, prin urmare, îi vom înarma la maxim și le vom da cele mai avansate arme”. Concluzia sa este dură: „Acum am înarmat Ucraina până la un punct în care va fi țara cea mai bine înarmată și cu cea mai puțin experimentată conducere strategică din Europa”.
Pentru a stabili o pace de durată în Europa, Occidentul trebuie să facă două alegeri importante. Primul este ca Ucraina să se alăture NATO, ca mijloc de a o reține, dar și de a o proteja. Al doilea este ca Europa să creeze o apropiere de Rusia, ca o modalitate de a crea o frontieră estică stabilă.
O mulțime de țări occidentale s-ar opune, în mod normal, unuia sau altuia dintre aceste obiective. Cu China implicată, ca aliat al Rusiei și adversar al NATO, sarcina va deveni și mai dificilă. China are un interes primordial de a vedea Rusia ieșind intactă din războiul din Ucraina. Nu numai că Xi trebuie să onoreze un parteneriat „fără limite” cu Putin, dar un colaps al Moscovei ar deranja China prin crearea unui vid de putere în Asia Centrală, care riscă să fie umplut de un „război civil de tip sirian”.
În urma apelului realizat de Xi către Zelenski, Kissinger consideră că China s-ar putea poziționa ca mediator al conflictul dintre Rusia și Ucraina. Fiind unul dintre oamenii politicii care a opus America și China Uniunii Sovietice, el se îndoiește că China și Rusia pot colabora bine. Este adevărat, ele împărtășesc o suspiciune față de Statele Unite, dar el crede, de asemenea, că au o neîncredere instinctivă una față de cealaltă. „Nu am întâlnit niciodată un lider rus care să fi spus ceva bun despre China”, spune el. „Și nu am întâlnit niciodată un lider chinez care să fi spus ceva bun despre Rusia”. Ei nu sunt aliați naturali.
Chinezii început un joc de diplomație cu privire la Ucraina ca o expresie a interesului lor național, spune Kissinger. Deși refuză să sprijine distrugerea Rusiei, ei recunosc că Ucraina ar trebui să rămână o țară independentă și au avertizat împotriva utilizării armelor nucleare. Ei ar putea chiar să accepte dorința Ucrainei de a adera la NATO. „China face acest lucru, în primul rând, pentru că nu vrea să intre în conflict cu Statele Unite”, spune el. „Își creează propria ordine mondială, în măsura în care pot”.
Al doilea domeniu în care China și America trebuie să se înțeleagă este cel al inteligenței artificiale. „Ne aflăm la începutul unei capacități în care mașinile ar putea impune pestilențe globale sau alte pandemii”, spune el, „nu doar nucleare, ci orice domeniu de distrugere umană”.
El recunoaște că nici măcar experții în IA nu știu care vor fi limitele sale. Dar Kissinger crede că, în cinci ani, IA va deveni un factor-cheie în materie de securitate. El compară potențialul său disruptiv cu invenția tiparului, care a răspândit idei care au jucat un rol în provocarea războaielor devastatoare din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
Fiecare adversar este 100% vulnerabil
„Trăim într-o lume în care s-a dezvoltat o putere de distrugere fără precedent”, avertizează Kissinger. În ciuda doctrinei conform căreia un om ar trebui să fie în bucluc, pot fi create arme automate și de neoprit. „Dacă vă uitați la istoria militară, puteți spune că nu a fost niciodată posibil să vă distrugeți toți adversarii, din cauza limitărilor geografice și de precizie. Însă acum nu mai există limitări. Fiecare adversar este 100% vulnerabil”.
AI nu poate fi oprită. Prin urmare, China și SUA vor trebui să exploateze într-o anumită măsură puterea sa militară, ca mijloc de descurajare. Dar pot, de asemenea, să limiteze amenințarea pe care o reprezintă, în modul în care discuțiile ce privesc controlul armelor, pentru a limita amenințarea reprezentată de armele nucleare. „Cred că trebuie să începem schimburile de idei cu privire la impactul tehnologiei asupra celorlalți”, spune el. „Trebuie să facem pași mărunți spre controlul armelor, în care fiecare parte îi prezintă celeilalte materiale controlabile despre capacități”. Într-adevăr, el crede că negocierile în sine ar putea contribui la construirea încrederii reciproce și a încrederii care permite puterilor să practice moderația. Secretul constă în lideri suficient de puternici și înțelepți pentru a înțelege că AI nu trebuie să fie împinsă la limită. „Iar dacă apoi te bazezi în întregime pe ceea ce poți obține prin putere, este posibil să distrugi lumea”.
Cel de-al treilea sfat al lui Kissinger pentru viitorii lideri este „să lege toate acestea de obiectivele interne, oricare ar fi acestea”. Pentru America, acest lucru presupune să învețe cum să fie mai pragmatică, să se concentreze pe calitățile de lider și, mai presus de toate, să reînnoiască cultura politică a țării.
Modelul lui Kissinger pentru gândirea pragmatică este India. El își amintește de o festivitate în cadrul căreia un fost administrator indian de rang înalt a explicat că politica externă ar trebui să se bazeze pe alianțe nepermanente orientate spre problemele respective, mai degrabă decât să lege o țară în mari structuri multilaterale, potrivit The Economist.
O astfel de abordare tranzacțională nu va veni în mod natural în America. Tema care se regăsește în „Diplomația”, istoria relațiilor internaționale ale lui Kissinger, este că Statele Unite insistă să prezinte toate intervențiile sale externe principale ca expresii ale destinului său manifest de a reface lumea după propria imagine de societate liberă, democratică și capitalistă.
Problema pentru Kissinger este reprezentată de corolar, și anume că principiile morale primează prea des asupra intereselor, chiar și atunci când acestea nu vor produce schimbările dorite. El recunoaște că drepturile omului contează, dar nu este de acord cu plasarea lor în centrul politicii. Diferența se face prin a le impune sau prin a spune că acestea vor afecta relațiile, dar decizia le aparține.
„Am încercat să le impunem în Sudan”, notează el. „Uitați-vă la Sudan acum”. Într-adevăr, insistența instinctivă de a face ceea ce este corect poate deveni o scuză pentru a nu ne gândi la consecințele politicii, spune el. Oamenii care doresc să folosească puterea pentru a schimba lumea, susține Kissinger, sunt adesea idealiști, chiar dacă realiștii sunt mai degrabă considerați ca fiind dispuși să folosească forța.
India este o contrapondere esențială la puterea în creștere a Chinei. Cu toate acestea, India are, de asemenea, un record tot mai mare de intoleranță religioasă, de părtinire judiciară și de o presă amuțită. O implicație, deși Kissinger nu a comentat în mod direct, este că India va fi, prin urmare, un test pentru a vedea dacă America poate fi pragmatică. Japonia va fi un alt test. Relațiile vor fi tensionate dacă, așa cum prezice Kissinger, Japonia va lua măsuri pentru a-și asigura arme nucleare în termen de cinci ani. Analizând metodele diplomatice care au menținut mai mult sau mai puțin pacea în secolul al XIX-lea, el se gândește că Marea Britanie și Franța ar putea ajuta Statele Unite să găsească un echilibru strategic cu puterile din Asia.
Se caută persoane care să își asume multe responsabilități
Conducerea va conta, de asemenea. Kissinger crede de mult timp în puterea indivizilor. Kissinger recunoaște că știrile 24 de ore din 24 și rețelele de socializare îngreunează stilul său de diplomație. „Nu cred că un președinte de astăzi ar putea trimite un emisar cu puterile pe care le aveam eu”, spune el.
El amintește exemplul lui Winston Lord, un membru al echipei sale din administrația Nixon. „Când am intervenit în Cambodgia, el a vrut să demisioneze. I-am spus: „Poți să demisionezi sau ne poți ajuta să rezolvăm războiul din Vietnam”. Iar el a decis să rămână… Nevoia noastră principală sunt oameni capabili să ia această decizie”.
Conducerea reflectă cultura politică a unei țări. Kissinger, la fel ca mulți republicani, este îngrijorat de faptul că educația americană se concentrează asupra celor mai întunecate momente ale Americii. „Pentru a avea o viziune strategică ai nevoie de încredere în țara ta”, spune el. Percepția comună a valorii Americii s-a pierdut.
El se plânge, de asemenea, că mass-media nu are un simț al proporțiilor și al judecății. Când a fost în funcție, presa era ostilă, dar el a continuat să aibă un dialog cu ea.
Când Kissinger a venit la Washington, politicienii din cele două partide luau în mod obișnuit masa împreună. El era în relații de prietenie cu George McGovern, un candidat democrat la președinție. Pentru un consilier de securitate națională din cealaltă tabără, acest lucru ar fi puțin probabil astăzi, crede el. Gerald Ford, care a preluat funcția după demisia lui Nixon, era genul de persoană pe care adversarii se puteau baza că va acționa decent. Astăzi, orice mijloace sunt considerate acceptabile.
„Cred că Trump și acum Biden au dus conflictul peste limită”, spune Kissinger. El se teme că o situație precum cea de la Watergate ar putea duce la violență și că Americii îi lipsește un lider.
America are nevoie disperată de o gândire strategică pe termen lung, crede el. „Aceasta este marea noastră provocare pe care trebuie să o rezolvăm. Dacă nu o facem, previziunile de eșec se vor dovedi adevărate”.
„Trebuie să recunoaștem cu toții că ne aflăm într-o lume nouă”, spune Kissinger, „pentru că orice am face poate merge prost. Și nu există un curs garantat”. Chiar și așa, el mărturisește că simte speranță. „Uitați, viața mea a fost dificilă, dar aceasta oferă motive de optimism. Iar dificultatea – este și o provocare. Nu ar trebui să fie întotdeauna un obstacol”.
El subliniază că omenirea a făcut pași uriași. Este adevărat că acest progres a avut loc adesea în urma unor conflicte teribile, după Războiul de Treizeci de Ani, războaiele napoleoniene și cel de-al Doilea Război Mondial, de exemplu, dar rivalitatea dintre China și America ar putea fi diferită. Istoria sugerează că, atunci când două puteri de acest tip se întâlnesc, rezultatul normal este un conflict militar. „Dar aceasta nu este o circumstanță normală”, susține Kissinger.
„Cred că este posibil să creezi o ordine mondială pe baza unor reguli la care să se poată alătura Europa, China și India, iar aceasta este deja o bună parte din umanitate. Așa că, dacă te uiți la aspectul practic, se poate termina bine sau cel puțin se poate termina fără catastrofă și putem face progrese”.
Aceasta sarcină este în mâinile liderilor puterilor de astăzi. „Immanuel Kant a spus că pacea va apărea fie prin înțelegere umană, fie prin vreun dezastru”, explică Kissinger. „El a crezut că va avea loc prin rațiune, dar nu a putut să o garanteze. Asta este mai mult sau mai puțin ceea ce cred și eu”.
Prin urmare, liderii mondiali poartă o mare responsabilitate. Ei au nevoie de realism pentru a face față pericolelor care îi așteaptă, de viziune pentru a înțelege că soluția constă în realizarea unui echilibru între forțele țărilor lor și de reținere pentru a se abține de la utilizarea la maximum a puterilor lor ofensive. „Este o provocare fără precedent și o mare oportunitate”, spune Kissinger.
