Pentru politica Sahelului, regiunea semi-aridă care traversează Africa din Senegal, în vest, până în Eritreea, în est, a fost un an tensionat și plin de suspans. La sfârșitul lunii iulie, președintele Nigerului, Mohamed Bazoum, a fost capturat de membrii gărzii sale prezidențiale. Generalul Abdourahamane Tchiani, șeful gărzii din 2011, s-a autoproclamat președinte al Consiliului Național pentru Salvgardarea Patriei două zile mai târziu. Aceasta a fost a cincea lovitură de stat din Niger de la obținerea independenței față de Franța în 1960.
În Africa au avut loc 220 de lovituri de stat din 1950 până în prezent. Dintre care aproape exact jumătate, 109, au avut succes. Dar începe să apară un tipar care ar trebui să tragă un semnal de alarmă. Anume, guvernele din Guineea, Mali și Sudan au fost răsturnate în 2021. Iar anul trecut a avut loc o lovitură de stat în Burkina Faso în ianuarie. Pentru ca apoi președintele interimar însuși să fie demis în septembrie.
Aceste lovituri de stat au avut efecte asupra sferei de influență a Franței printre fostele sale colonii din Africa Centrală și de Vest. Într-o măsură mult mai mare decât alte puteri europene, Franța a menținut legături politice, economice și militare cu fostele sale posesiuni coloniale. Nu în ultimul rând prin faptul că s-a prezentat ca un garant al stabilității. Din 1960 până la mijlocul anilor 1990, Franța a intervenit militar în comunitatea, în medie o dată pe an.
În Africa ce se întâmplă acum?
Fondurile bugetare slabe au făcut ca forțele armate franceze să nu mai aibă o așa mare infleunță. În 2012, președintele François Hollande a declarat în fața unei audiențe din Dakar că „vremea Françafriquei s-a încheiat”. Ceea ce reprezintă o dezangajare ce reflectă opinia publică internă. Recenta serie de lovituri de stat ar putea accelera acest lucru. Președintele Emmanuel Macron a anunțat că retrage ambasadorul Franței din Niger. În timp ce 1.500 de militari francezi vor pleca până la sfârșitul anului. Macron a retras 5.000 de soldați din Mali vara trecută și 400 de forțe speciale din Burkina Faso în februarie anul acesta. Locuri unde atașatului francez al apărării i s-a cerut recent să plece.
Aceste acțiuni ar reprezenta doar o doză de realitate postcolonială. Adică Franța realizează că fostele posesiuni coloniale sunt membri egali ai comunității globale. Da sau ba? Nu chiar. Franța nu și-a trimis oamenii în Sahel doar pentru a obține victorii imperiale. Din 2012 până în 2014, 4.000 de soldați francezi au întreprins Operațiunea Serval pentru a alunga militanții islamici din nordul Mali. Operațiunea Barkhane, succesoarea acesteia, a implicat 3.000 de soldați cu baza în Ciad. Care au atacat islamiștii din întregul Sahel pentru a realiza stabilitatea și a distruge forțele extremiste.
Există o „bătălie” pentru obținerea influenței
Lovitura de stat din 2021 din Mali l-a determinat inițial pe Macron să relocalizeze forțele franceze în Niger. Liderul de la Paris a susținut atunci că pur și simplu se reorienta. Dar în noiembrie anul trecut a anunțat încheierea Operațiunii Barkhane. Asta în conformitate cu prioritățile în schimbare ale Revizuirii sale strategice naționale, publicată în același timp. Dar aceasta nu este doar o problemă pentru forțele armate franceze.
Comandamentul Statelor Unite pentru Africa, cu sediul la Stuttgart, dar cu un centru de sprijin la Camp Lemonnier, lângă Djibouti, este responsabil pentru toată Africa, cu excepția Egiptului. Comandantul său, generalul Michael Langley, a prezentat câteva date ale vieții în fața Comisiei pentru servicii armate a Senatului în declarația sa anuală. Africa, a explicat Langley, „a pregătit terenul pentru ca organizațiile extremiste violente să crească în influență. Iar concurenții strategici ai Americii să liciteze pentru aliații internaționali”.
El a continuat: „Africa este acum epicentrul terorismului internațional. Rusia își extinde operațiunile africane. Inclusiv prin intermediul companiei militare private Wagner, susținută de Kremlin. Destabilizarea, regresul democratic și abuzurile privind drepturile omului le urmează”, citează The Hill.
