Întreg suflu al ortodoxismului de rit nou sărbătorește în perioada 25-27 decembrie Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Pe lângă împodobirea bradului de Crăciun sau așteptarea moșului, creștinii mai sărbătoresc pe 26 de decembrie Soborul Maicii Domnului, iar pe 27 decembrie îl pe Sfântul Ștefan.
Idealul creștinătății nu rezidă doar în cele mai importante sărbători religioase pe care le sărbătorim cu prilejul Nașterii și Învierii Domnului. Să nu uităm că domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu împreună cu fii săi au apărat și plătit cu prețul vieții cauza creștinătății.
Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre datează de la Cincizecime, sărbătoarea care se serbează doar Duminică, cunoscută și sub denumirea de Rusalii. Se spune că atunci, în chipul unor limbi de foc, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Sfinților Apostoli aflați în Ierusalim.
Propăvăduirea învățăturilor lui Iisus Hristos
În ziua aceea spiritul lui Dumnezeu a coborât asupra 120 de oameni, adepții lui Iisus Hristos, cei din urmă au început să transmită învățăturile lui Hristos în diferite limbi. S-a creat astfel o revoluție, mii de oameni aflați în Ierusalim au fost martori și au văzut cele întâmplate.
A fost și momentul când Petru a propovăduit pentru prima oară Evanghelia, impactul a fost atât de mare încât 3000 de oameni au devenit ucenicii lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel și unii dintre ucenicii săi au transmis învățăturile lui Iisus și în Peninsula Balcanică, în teritoriile învecinate cu Dacia, unde trăiau strămoșii noștri.
La sfârșitul războaielor daco-romane, în anul 106, Traian împăratul cucerise o parte însemnată din suprafața fostului stat geto-dac aflat sub conducerea lui Decebal. În urma acestui proces de cucerire, care avea să fie finalizat cu procesul de romanizare, au fost create condițiile necesare pentru ca învățătura creștină să ajungă și în nordul Dunării.
Creștinismul în Dacia
Izvoarele relatează despre ”misionari neoficiali” recrutați din rândurile coloniștilor, negustorilor sau sclavilor. Aceștia au fost deja creștinați înainte de intrarea lor în Dacia. Un fapt demn de menționat constă în faptul că predicarea Evangheliei a fost o misiune dificilă dat fiind faptul că pâna la emiterea edictului din Milano 313, în Imperiul Roman ortodoxismul era considerată o religie neadmisă (religio ilicita.
Odată cu retragerea administrației și a legiunilor romane din provincia Dacia, (271-275), au fost create premisele favorabile pentru creștinarea spațiului carpato-dunărean, tot în timpul lui Constantin cel Mare.
Vechimea creștinismului românesc este confirmată de multitudinea de cuvinte cu înțeles religios folosite încă din secolele III-IV prezente și astăzi în fondul lexical al limbii române, sloave precum: biserică ( basilica), credință, lege, Înviere, Bobotează, Treime, Fecioară, înger, altar, cruce, toacă etc.
Câteva sărbători creștine au preluat denumirile unor sărbători păgâne, dar cu în înțeles nou, de exemplu Calatio-calationem aferentul Crăciunului; Florilia-Florii; Rusalia-Rusalii).
Se cunosc mai multe nume de creștini care au fost martirizați în timpul persecuțiilor pornite de goți, unul dintre ei este Sava sau Nichita din părțile Buzăului, în 372, sau Sfântul Andrei.
În proximitatea provinciei Scythia Minor numărul creștinilor persecutați de Dioclețian este foarte mare, îi amintim pe Sfântul Andrei, Zoticos, Atalos, Kamasis, Filipos, toți la Noviodunum (Isaccea de astăzi), moaștele martirilor au fost găsite la într-o criptă în comuna Niculițel din județul Tulcea.
