Venirea principelui Carol I la conducerea României a dus la accelerarea procesului de modernizare început de Alexandru Ioan Cuza. Secolul XIX a adus în prim-plan schimbări importante pentru istoria statului național român, atât la nivel de importuri, exporturi, societate, cultură, agricultură, industrie sau demografie.
În urma tratatului de la Adrianopol (1829) se rupe monopolul otoman asupra economiei Principatelor. Contactele cu Occidentul se intensifică, iar treptat, odată cu ele, se înregistrează o creștere economică lentă. Începe un proces de occidentalizare a societății românești, mai ales în spațiile urbane; în Principate ajung să circule bunuri din vest, precum obiecte de vestimentație, de consum, practici de divertisment. Odată cu ele, modelul occidental începe să fie implementat la nivel legislativ, exemple fiind Regulamentele Organice care introduceau separația puterilor în stat, domnia lui Alexandru Ioan Cuza: Codul Penal, Codul Civil, Codul Comercial, toate după modelul napoleonian; Constituția de la 1866, realizată după modelul constituției belgiene din 1831. Pe lângă legislație se pun bazele instituțiilor politice și administrative, a instituțiilor economice, iar odată cu ele, apare o nouă clasă socială, cea a funcționarului public. Mentalitățile și comportamentul elitelor începe să fie modelat pe baza reformelor.
Principatele Române, iar ulterior, România, reprezintă un spațiu aflat într-o continuă schimbare administrativă, economică și politică pe parcursul secolului XIX. În 1812, în urma unui război dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus, Principatul Moldovei pierde provincia Basarabiei. În urma tratatului de la Adrianopol, granița dintre Țara Românească și Imperiul Otoman este stabilită pe linia Dunării, fiind transferate sub administrația română raioanele Turnu, Giurgiu și Brăila. În 1856, în urma războiului Crimeei, la Paris se decide retrocedarea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail din partea Rusiei către Moldova. Aceste teritorii au fost cedate înapoi Rusiei în urma războiului de independență în schimbul Dobrogei, spațiu geografic aflat sub administrarea Imperiului Otoman de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Tot în această sută de ani, până la Primul Război Mondial, România se implică în al doilea război balcanic, iar la pacea semnată la București din 1913, anexăm Cadrilaterul.
Industria românească în primii ani ai existenței
Pe parcursul secolului XIX se înregistrează o creștere a productivității în spațiul rural, dezvoltarea industriilor, alături de dezvoltarea infrastructurii: căi ferate, drumuri, poduri, porturi. Odată cu aceste procese economice, spațiul urban devine din ce în ce mai important.
Are loc o trecere de la o economie parțial închisă, dominată de limitele locale date de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist la o economie orientată spre export, parte a unui sistem capitalist european – economia românească ajunge dintr-un spațiu strategic aflat la periferia Imperiului Otoman, la periferia Europei.
Nu se dezvoltă ramuri importante ale industriei care ar fi avut un scop în dezvoltarea României în tendința proceselor economice mondiale de industrializare: industria siderurgică, chimică, constructoare de mașini. Industria românească era în mare parte reprezentată prin prelucrarea produselor agrare. În anul 1872, în București, existau șase fabrici de morărit moderne. La sfârșitul secolului XIX, pe teritoriul României existau 98 de mori de grâu care aveau cumulat o capacitate de măcinare pe zi de peste 30 de tone. Cea mai cunoscută a fost Moara lui Assan, construită în 1853, prima moară cu aburi din România, care după revoluție a fost vandalizată, iar astăzi se află în paragină.
Industria petrolului a început să se dezvolte la sfârșitul secolului XIX, în principal după adoptarea legii minelor din 1895. În 1857 era fondată prima rafinărie modernă, la Râfov în Prahova, Teodor Mehedințeanu Wallachian Petroleum Company, considerată de unii istorici și economiști drept prima rafinărie modernă din lume. În lucrarea „The science of petroleum”, România este prima țară cu o statistică oficială legată de producția petrolului la nivel internațional: 275 de tone în 1857.
Industria a fost percepută foarte târziu ca factor de dezvoltare economică de către elitele române, chiar și de liberali. Din acest motiv, foarte multe domenii au fost fondate prin intermediul capitalului străin. Conform datelor culese de Keith Hitchins, în 1914, înainte de începerea Primului Război Mondial, capitalul străin din industria românească reprezenta: 95% din gaz și electricitate, 94% din petrol, 94% industria zahărului, 74% metalurgie, 72% industria chimică și 69% industria lemnului. În anul 1915 existau în România peste 1150 de întreprinderi, dintre care 3 sferturi, peste 830, primeau sprijin din partea statului.
Motivele înapoierii industriale
Intrarea pe o piață concurențială, capitalistă, cu economiile dezvoltate din Occident, a dus la subminarea producțiilor meșteșugărești române. Mijloacele de producție din România nu erau mecanizate, motiv pentru care meșteșugăritul era unul artizanal, manual, care nu putea intra într-o competiție cu liniile de producție moderne din vest.
Mai simplu zis, în timpul în care un meșter realiza în România un ciocan, în Transilvania se realizau 10 – diviziunea muncii era în continuare un concept de producție ce exista numai în interiorul breslelor. Când aceste unelte erau importate, ele ajungeau să fie vândute cu un preț mult mai scăzut decât cel care îi oferea rentabilitate producătorului român. Industria românească s-a confruntat cu o frână pusă abrupt în detrimentul mijloacelor de producție moderne din occident.
Se dezvoltă infrastructura, mai ales cea feroviară, însă cu un preț foarte costisitor, atât la nivel figurativ, cât și practic. În occident, fenomenul revoluției industriale a adus cu sine prima dată puterea de a prelucra fierul la scară largă și odată cu el, mecanizarea proceselor. În SUA, MB, Germania, Franța, Olanda, prima dată are loc revoluția industrială, iar după infrastructura începea să se dezvolte ca efect al fenomenului economic. Astfel, tot avansul social și economic se extinde prin intermediul noilor drumuri. În România, infrastructura este dezvoltată în paralel cu inexintența unei revoluții industriale.
În 1914, valoarea producției industriale era majoritar dată de industria alimentară și cea chimică, a petrolului, în proporție de 63%. Două treimi din economia României erau în continuare generate de producția agricolă, mai ales de exporturile din acest segment, în timp ce industria contibuia cu aproximativ 17% la venitul național.
