Iste(o)ria nucleară. Cât au investit marile puteri în bombele care pot distruge pământul peste noapte

În ultimele luni, din cauza războiului din Ucraina, panica nucleară a reprezentat un factor esențial pentru modul în care este difuzat conflictul civilizațional al momentului. Încă din primele zile ale invaziei rusești presa internațională dar și diplomația celor două tabere au escaladat conflictul până la cel mai temător prag, cel nuclear. În spatele armelor propriu-zise și a costurilor inimaginabile ale unui război nuclear mondial, se află și costuri excepționale de bani.

În timpul Războiului Rece, bombele nucleare erau folosite în aproape orice conflict între cele două tabere ideologice, însă nu ajungeau să atingă niciodată câmpul de bătălie. Omenirea a înțeles pericolul acestor arme de distrugere în masă încă din luna august a anului 1945, când SUA au decis să folosească bomba nucleară împotriva Japoniei. Relațiile internaționale și analiza actorilor de pe mare scenă globală au fost la rândul lor influențate de elementul nuclear al escaladării conflictelor, cu exemple clare, precum criza rachetelor din Cuba (1962), care au creat noi discipline de studiu comportamental în zona psihologiei liderilor politici. Marea întrebare ține de cine va fi liderul care va ordona atac nuclear în secolul XXI, dacă va exista vreunul, și care va fi impactul său asupra viitorului umanității? Uitându-ne în urmă, vedem cum în ultimii 50 de ani, costul ascuns al dezvoltării de arme capabile să șteargă umanitatea de pe fața pământului este uriaș, dar în același timp, indispensabil pentru statutul de mare putere.

Începutul: Proiectul Manhattan

Proiectul Manhattan face referire la cercetarea și dezvoltarea primelor arme nucleare din istorie, dus la capăt de Statele Unite ale Americii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Proiectul Manhattan a început în anul 1939 și a ajuns rapid să fie considerat soluția SUA de a câștiga războiul și de a încheia conflictul mondial. El s-a încheiat oficial în anul 1946, iar în această scurtă perioadă de timp au fost angajați peste 130.000 de oameni și s-au investit peste 2 miliarde de dolari (33,7 miliarde de dolari ajustați inflației pentru 2022).

Majoritatea banilor au mers către dezvoltarea fabricilor și a tehnologiei capabile să elibereze puterea nucleară, în timp ce bombele propriu-zise au costat în jur de 10% din cele 2 miliarde de dolari. În timpul proiectului Manhattan, SUA au creat 4 bombe nucleare ce puteau fi folosite pe câmpul de luptă: „The Gadget” (Dispozitivul, gadgetul), „Little Boy” (Micuțul), „Fat Man” (Grasul) și Bomba nr. 4.

Proiectul Trinity a fost numele de cod al operațiunii care a dus la detonarea primei bombe nucleare din istoria umanității, pe data de 16 iulie 1945. SUA a ales „The Gadget” pentru experimentul ce s-a desfășurat într-un deșert din New Mexico. Bomba a avut un impact de 25 de kilotone de TNT. 10 zile mai târziu, la conferința de la Potsdam, Churchill și Stalin erau informați de președintele Truman cu privire la noua armă de distrugere în masă.

După SUA a folosit pe datele de 6 și 9 august, împotriva Japoniei, bomba nucleară în atacurile de la Hiroshima și Nagasaki. În jur de 200.000 de oameni au murit pe loc sau din cauza radiațiilor, 140.00 în Hiroshima, 70.000 în Nagasaki. Supraviețuitorii s-au confruntat cu boli precum cancer, leucemie sau altele rezultate de pe urma radiațiilor. În relațiile internaționale totul s-a schimbat de atunci.

Învingerea Japoniei fără arma nucleară

În primii ani de după război Statele Unite ale Americii au fost indiscutabil marea superputere a globului, fiind singurul stat ce deținea controlul și tehnologia bombei nucleare. Au existat și alte state care au colaborat pentru crearea bombei termonucleare, precum Marea Britanie sau Canada.

Președintele Truman „s-a grăbit” să folosească arma nucleară din mai multe motive: Uniunea Sovietică deja se implica din ce în ce mai mult în frontul din estul îndepărtat, existând temerea că influența sa s-ar putea arbora și în Asia de Sud-Est. Totodată, invazia propriu-zisă a Japoniei, cu nave și trupe parașutate, ca în cazul Siciliei sau Normandiei, era privită ca o misiune sinucigașă de către SUA. În istorie a mai rămas doar numele de „Operațiunea Downfall (Căderea)”, iar un studiu realizat de experți americani a dus la concluzia că invazia Japoniei ar fi dus la între 1,7 și 4 milioane de militari americani afectați, între 400.000 și 800.000 morți, și până la 5 sau 10 milioane de japonezi uciși, în cazul în care țara nu ar fi capitulat.

Cursa înarmării nucleare

Uniunea Sovietică a detonat cu succes prima bombă nucleară pe data de 29 august 1949, la doar patru ani de la evenimentele de la Hiroshima și Nagasaki. În anul 1952 și Marea Britanie și-a detonat prima bombă nucleară, fiind urmată de Franța în 1960, China în 1964, India în 1974 și Pakistan în 1998. Coreea de Nord și-a detonat cu succes prima bombă nucleară în 2006. Singura țară despre care se presupune că mai deține bomba nucleară (se presupune pentru că nu a recunoscut niciodată oficial) este Israelul, care a adoptat strategia „ambiguității nucleare”, un alt tip de descurajare împotriva potențialilor atacatori. Mai există și cazul Africii de Sud, care din 1982 până în 1992 a avut arme nucleare, dar nu le-a folosit nici măcar în teste (a renunțat la ele după referendumul împotriva apartheidului, a segregației rasiale).

Momentul de cotitură al ideologiei nucleare

În urmă cu 60 de ani, în 1962, avea loc criza rachetelor din Cuba. Evenimentul a rămas în istorie ca cel mai apropiat moment de escaladarea unui război nuclear la nivel internațional prin intenția sovieticilor de a amplasa arme nucleare în Cuba. Tema unui conflict nuclear la scară largă există încă din anii ’50 și ’60, când în Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică sau Marea Britanie, copiii de la clasele pregătitoare făceau simulări de atac nuclear și erau învățați cum să se ascundă în eventualitatea unuia. Acesta a fost efectul înarmărilor nucleare din anii ’50 și ’60.

Stephen Schwartz, expert în armele nucleare, istoria și costul lor, publica în 1998 lucrarea „Costul ascuns al arsenalului nostru nuclear”. Conform analizelor sale, din anul 1940 până în anul 1996 Statele Unite ale Americii au investit aproximativ 5,5 trilioane de dolari în capabilitățile nucleare și programele înfrățite cu ele (dolari ajustați la inflația din 1996, ajustați la cea de astăzi ar fi peste 10 trilioane de dolari). Aceștia sunt bani cheltuiți nu neapărat pe armele propriu-zise, ci pe cercetarea și dezvoltarea de noi tehnologii, întreținerea capabilităților existente, crearea de buncăre și facilități destinate armelor nucleare, etc.

Anii ’50 și ’60, cei mai reci

Spre exemplu, această cursă a înarmării nucleare a avut cel mai mare impact în anii ’50, caracterizați de tensiuni între cele două tabere ideologice și de ruptura totală a relațiilor. Când Eisenhower a fost ales președinte ale Statelor Unite ale Americii, anul 1953, țara avea înmagazinate în jurul a 1.400 de bombe nucleare. Războiul din Coreea a fost și unul dintre momentele aprinse ale problemelor de securitate din prima parte a Războiului Rece, unde mai mulți militari americani, chiar generali, i-au cerut președintelui Eisenhower să folosească bomba nucleară împotriva comuniștilor coreeni. Când a ieșit din birou, în anul 1961, în contextul alegerii lui Kennedy, SUA ajunseseră la un arsenal de 24.000 de bombe nucleare. Analistul Stephen Schwartz scria în lucrarea sa că bombele nucleare nu erau bugetate după puterea lor de distrugere în masă, fiind încadrate la mijloacele convenționale de a purta război. Aproximativ 15% din bugetul militar al SUA din 1946 și 1996 a fost destinat armelor nucleare, cu perioade de vârf în anii ’50 și ’60, cu potențial de până la 50% din cheltuielile militare.

În SUA, unde aceste cifre sunt mult mai transparente decât în alte state, putem observa cât de mult a investit cea mai mare putere nucleară a globului pentru a-și menține statutul în timpul Războiului Rece. Vorbim de 10 trilioane de dolari ajustați inflației de astăzi pentru o perioadă de 50 de ani în care armele nucleare au avut rolul doar de a escalada conflictele pentru a le rezolva după pe cale diplomatică, în afara unor confruntări de pe teren. Această escaladare a avut o logică profundă: dacă amenințarea nucleară ajunge să fie principala preocupare a liderilor politici, războiul convențional nu mai poate fi o soluție de rezolvare a diferendelor între marile puteri. Astfel, atât SUA cât și Uniunea Sovietică au evitat conflictele directe și s-au confruntat în războaie de tip proxy, în care au finanțat taberele din raționamente ideologice. La fel cum și astăzi se întâmplă în Ucraina.

Moarte asigurată pentru toți

În timpul Războiului Rece în Statele Unite ale Americii s-a dezvoltat și doctrina MAD (Mutual Assured Destruction, distrugere reciprocă mutuală). Această strategie privea problema nucleară din unghiul distrugerii reciproce a părților beligerante cu capabilități nucleare. În caz de război, atât SUA cât și Uniunea Sovietică aveau să fie șterse de pe pământ, iar teoria descurajării (deterrence) avea să joace un rol important în evitarea unui astfel de eveniment. Totuși, concluziile unuia dintre teoreticienii doctrinei MAD rămâne valabilă până în ziua de astăzi: orice țară care a dezvoltat arme nucleare nu va mai renunța niciodată la ele. Astfel, cele nouă state de pe glob care dețin în arsenalul propriu capabilități nucleare, chiar dacă nu le folosesc sau nu le vor folosi niciodată, se vor confrunta cu costul întreținerii lor și a tuturor cheltuielilor indirecte provenite de pe urma lor.

Avalanșa nucleară

Spre exemplu, alte surse vorbesc despre faptul că în anul 1955 existau aproximativ 3.000 de arme nucleare pe glob, majoritatea dintre ele deținute de SUA, iar în anul 1965, arsenalul global nuclear ajunsese la peste 37.000 de bombe. În 1975, după ce deja fuseseră semnate primele tratate de descurajare a capabilităților nucleare, existau peste 47.000 de astfel de arme, SUA având în jurul a 27.000, iar Uniunea Sovietică în jur de 20.000. La sfârșitul Războiului Rece existau peste 60.000 de arme nucleare pe glob, 90% dintre ele deținute de SUA (23.000) și Uniunea Sovietică (39.000). Supremația nucleară din cifre a sovieticilor a fost unul dintre factorii economici ce au dus la căderea URSS, susțin unii specialiști. Cu armele nucleare nu este de joacă, deoarece nu poți produce 50.000 și după să le înmagazinezi, să le folosești când ai chef. Tehnologia se dezvoltă extrem de rapid, motiv pentru care mijloacele care operează bombele atomice sunt într-o continuă îmbunătățire. Armele nucleare depind și de tehnologia aparatelor care le operează, fie că vorbim de avioane, nave, submarine, elicoptere sau drone.

Un mare moment de cotitură în istoria nucleară a fost căderea Uniunii Sovietice. Când Gorbaciov a anunțat destrămarea Uniunii Sovietice NATO a trecut prin cea mai mare criză de securitate din istoria alianței, poate mai mare decât războiul din Ucraina. Peste noapte țări precum Belarus, Ucraina și Kazahstan nu mai erau guvernate de Moscova în mod direct, având pe teritoriul lor infrastructură nucleară. Ele nu semnaseră niciun protocol sau tratat cu privire la armele nucleare, lucru pe care îl fac în 1992, la Lisabona. Criza a fost depășită, respectivele țări returnând armele nucleare Rusiei.

Războiul din Ucraina și dilema nucleară

Pentru mulți analiști, invazia din Ucraina a Rusiei a reprezentat un potențial pretext de folosire a armelor nucleare. De parcă Putin și-a permite să câștige un război local folosind cea mai de temut armă creată vreodată de om. Acest tip de discuții aduc în prim-plan panica nucleară, fiind reluate analize și dialoguri de parcă acum, după mai bine de 70 de ani de la Hiroshima și Nagasaki, și după 50 de ani de Război Rece, încă nu cunoaștem ce s-ar putea întâmpla în caz de război nuclear sau când există cu adevărat o miză care ar putea pune în joc arma nucleară. Se estimează că Rusia are între 5.900 și 6.300 de arme nucleare la momentul actual, sub diferite forme sau puteri. La cum arată acum imaginea războiului din Ucraina, obiectivele lui Putin par a fi atinse, iar rolul unui conflict nuclear în regiune pare a fi puțin probabil. Puțin probabil, deoarece acesta este și efectul înarmării nucleare – atât timp cât o țară deține cea mai puternică armă de distrugere în masă, o face pentru a o folosi în eventualitatea unui conflict, nu doar pentru a-și asuma cheltuieli anuale de zeci sau sute de miliarde de dolari pentru întreținerea lor. Astfel, panica nucleară poate fi invocată oricând când vine vorba de o mare putere ce o deține, deoarece acesta este efectul creării sale, într-un final.