Din antichitate până în prezent, monedele au semnificat pentru statele sau imperiile care le emiteau putere. Pentru istoria lor, este semnificativ secolului XIX, denumit generic drept „secolul națiunilor”, dar și cele două războaie mondiale. În acest interval de timp, de aproximativ 100 de ani, de la 1850 până la 1950, harta Europei s-a schimbat drastic, iar zeci de monede noi au apărut sau dispărut.
În Principatele Române spre exemplu, domnul Alexandru Ioan Cuza a încercat să negocieze la Paris bătutul monedei românești care avea să se numească „român” sau „romanat”, însă Poarta nu i-a permis. Venirea principelui Carol I la putere a adus la scurt timp și prima monedă românească, iar în 1870 era înființată Monetăria Statului.
Pentru un stat care dorea să-și afirme independența și suveranitatea, moneda națională era o necesitate. În Principate se utilizau tot felul de valute: lira turcească, rubla rusească, coroanele austriece și multe altele. Această diversitate era o dovată a relațiilor economice pe care românii le aveau cu cei trei principali parteneri, însă ne arăta și haosul dat de lipsa unei politici fiscale unitare. Negustorii foloseau în funcție de naționalitate propriile monede și de multe ori rata de conversie era mai mult o înțelegere față în față decât o chestiune stabilită, reglementată.
Însă, pentru statele ce aveau o putere consolidată la nivel internațional, moneda era o modalitatea de a afirma puterea economiei. Astfel, pe parcursul timpului, unele valute au rezistat timp sute de ani, sau poate chiar mii, în timp ce altele au dispărut și reapărut. Printre ele putem aminti de câteva exemple de monede europene care au dispărut odată cu înființarea zonei euro:
Marca Germană din Vest
- Moneda s-a aflat în circulație din 1948 până în 2002
- Rata de conversie la euro: 1 euro/ 1,955 mărci germane
După Primul Război Mondial, marca germană pierde 90% din valoarea sa. Dacă în 1919 un dolar american valora 4,6 mărci, în anul 1923, în contextul ocupației bazinului Ruhr de către Franța, un dolar ajungea să reprezinte peste 4 trilioane de mărci. Acest lucru a dus la distrugerea monedei și înlocuirea sa cu una nouă: Reichsmarkul.
După cel de-al Doilea Război Mondial, una dintre principalele politici pe care statele câștigătoare le-au dus în Germania nazistă a fost și schimbarea drastică a fiscalității. Astfel, puterile occidentale au renunțat la Reichsmark pe care au înlocuit-o cu Deutsche Mark, marca germană. Reforma monetară a venit în completarea mai multor principii care au stat la baza reconstrucției Germaniei după război, numite de istorici drept cei patru „DE”: denazificarea, democratizarea, demilitarizarea și decartelizarea (renunțarea la monopolurile industriale care au susținut economia de război).
La început, moneda era emisă de statele germane, landuri, iar după, din 1957, de Bundesbank – banca națională. În mai 1990 era semnat tratatul de reunificare, iar odată cu el, Deutsche Mark devenea unica monedă de pe teritoriul Germaniei. Peste 400 de miliarde de mărci din Est au fost convertite în noua monedă națională.
În mai puțin de 10 ani, o nouă reformă avea loc. Este vorba despre trecerea la zona euro și renunțarea la marca germană.
Marca Germaniei de Est
În anul 1948, când Germania de Vest începuse să-și bată propria monedă, aceeași măsură se realiza și în teritoriul ocupat de sovietici. Unificarea din 1990 a fost interpretată ca fiind unul dintre cele mai complexe reforme, fără precedent, în timp de pace.
La 1 iulie 1990, uniunea monetară dintre cele două țări era înființată, iar reforma fiscală a Germaniei de Est începea. Astfel, s-au stabilit rate de conversie pentru marca federală(M) și marca democrată (MD). În acest context, pentru salarii, chirii, și pensii s-a folosit o rată de 1M:1MD.
Persoanele cu vârsta între 15 și 59 de ani au primit dreptul de a converti, cu rata de 1M:1MD, până la 4.000 de mărci germane. Persoanele cu vârsta de peste 59 de ani puteau să schimbe până la 6.000 de mărci, iar cei de până 15 ani, 2.000 de mărci. Toate sumele care treceau de limitele menționate aveau o rată de conversie de 2MD:1M.
Când a venit vorba despre „avere”, lucrurile s-au complicat. În anul 1936, produsul intern brut per capita era de 993 de mărci în Est și 996 de mărci în Vest – nu exista o discrepanță atât de mare în societate. Cu puțin timp înainte de anul unificării, în 1988, PIB per capita era de aproximativ 9.700 de dolari în RDG, în timp ce în RFG era de 16.232 de dolari. Astfel, activele și pasivele financiare au primit o rată de conversie de 2MD:1M.
Șilingii Austrieci
- Moneda s-a aflat în circulație din 1925-1938 și 1945-2002
- Rata de conversie la euro: 1 euro/13,76 șilingi
În momentul în care Imperiul Austro-Ungar s-a desființat, Austria a folosit drept monedă coroana până în anul 1924. Motivul pentru care s-a adoptat o nouă monedă, șilingul, a fost inflația, care ajunsese la rate îngrijorătoare pentru economia austriacă. Astfel, rata de conversie stabilită a fost de 1 șiling pentru 10.000 de coroane.
Noua monedă s-a stabilizat, însă în anul 1938 dispare – după Anschluss este introdusă marca germană pe tot teritoriul țării. După război, Aliații au stabilit o rată de conversie a reichsmarkului de 1:1 cu șilingul, în limita a 150 de șilingi pe persoană. Banca națională a început să tipărească bani și să bată monedă din 1945, respectiv 1946.
Moneda s-a stabilizat în timpul anilor ’50, șilingul fiind legat de dolarul american (1 dolar: 26 șilingi). În momentul în care OeNB (Banca Națională a Austriei) a decis trecerea la euro, a acordat o perioadă de 20 de ani pentru conversia șilingilor sub formă de bancnote și o perioadă nedeterminată pentru conversia monedelor. Și astăzi te poți duce cu monede emise în 1960 să fie transformate în Euro, chiar dacă valoarea lor ar putea fi mult mai mare decât rata de conversie stabilită.
Drachma grecească
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/340,75 drachma
- Moneda s-a aflat în circulație în antichitate și din 1832 până în 2002
Drahma este probabil cea mai „nostalgică” monedă europeană, mai ales pentru greci. S-a aflat în circulație încă din antichitate, timp de cel puțin 1.000 de ani. Totuși, la vremea respectivă, monedele erau bătute de autoritățile municipale, iar fiecare oraș sau cetate în parte avea propria sa drahma.
După revoluția de la 1821 și războiul de independență al Greciei, încheiat prin Acordul de la Londra din 1830, drahma începe să fie bătută din nou. Încă din timpul războiului grecii începuseră să emită o nouă monedă, phoenixul, la care s-a renunțat din 1832 în favoarea drahmei.
Grecia a fost singurul pretendent în zona euro care, conform unei analize a Comisiei Europene din 2009, și-a falsificat datele financiare. Pe de altă parte, din cauza crizei din 2008, drachma a ajuns să fie văzută de o bună parte din populație ca soluție pentru revigorarea economiei.
Francul francez
- Rata de conversie cu euro 1 euro/ 6,55 franci
- Moneda s-a aflat în circulație din 1795 până în 2002
Încă din secolul al XIV-lea francul francez a devenit moneda oficială a țării, însă acest lucru s-a schimbat odată cu venirea lui Ludovic al XIII-lea la putere. Noua monedă avea bătută fața monarhului pe ea și purta numele de Ludovicul de aur. Odată cu Revoluția Franceză s-a realizat și întoarcerea la vechiul franc.
Timp de câțiva ani, moneda a fost numită colocvial, după numele împăratului, Napoleon – mai ales cea de 20 de franci, care era făcută din aur. În timpul Primului Război Mondial conversia monedei în aur a fost suspendată, costurile guvernamentale au depășit cu mult costurile de război, iar Franța s-a împrumutat cu miliarde de dolari. Valoarea francului a scăzut cu aproximativ 80% în relația cu dolarul.
Cea mai importantă reformă fiscală a avut loc în 1960 cu scopul de a combate infrația. 100 de franci vechi se schimbau pentru 1 franc nou. Și francezii s-au referit la banii lor folosind, în mare parte, vechea monedă din timpul inflației, la fel cum și noi mai folosim astăzi „milioanele” în locul „miilor de lei”.
Guldenul olandez
- Moneda s-a aflat în circulație din secolul XVII până în 2002
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/ 2,2 guldeni olandezi
Numele monedei poate suna haios, însă este de fapt extrem de descriptiv. În spațiul olandez, spre sfârșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne, comerțul alături de mijloacele de producție înfloriseră. La vremea respectivă, Olanda era una dintre cele mai bine dezvoltate economii din Europa, fiind țara în care s-a deschis prima bursă din lume: Bursa de la Amsterdam, în 1653.
Ajungând un centru internațional al economiei, o mulțime de monede se plimbau pe străzile din Amsterdam, majoritatea lor fiind făcute din aur sau argint. Astfel, olandezii le numeau galbeni – „guldeni”. Numele a fost acordat unor monede emisie în Olanda, în anii 1680. Treptat, a ajuns cea mai populară valută de pe teritoriul țării. Astfel, restul monedelor de argint folosite la vremea respectivă au fost „detronate” de gulden, care a ajuns moneda națională (nu și colonială).
Lira italiană
- Moneda s-a aflat în circulație de la 1861 până în 2002
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/ 1.936 de lire
În timpul războiului de independență italian, guvernul a început să bată monede. Nu era pentru prima dată când lira începea să fie folosită în Italia: inițial a apărut în timpul regatului napoleonian, aflat în nordul continental, având bătute imaginea monarhului pe ele.
În 1861, monedele au început să fie bătute și în Florența, Milano sau Napoli. Puterea monedei nu s-a aflat explicit în valorea sa sau în raportul cu principalii actori economici europeni, ci în însemnătatea sa pentru italieni. Semnificația lirei a fost asemănătoare cu cea a leului în Principatele Române – reprezenta unitatea națională și suveranitatea. Până atunci, fiecare stat în parte avea propria sa monedă – și erau destul de multe state.
În doar câteva luni de la momentul trecerii în zona euro, italienii s-au lovit de creșteri masive în prețuri, mai ales pentru mărfurile din export, dar cu aceeași bani în buzunar ca în vremea lirei. Acest lucru s-a întâmplat mai peste tot în zona euro, cu precădere în statele care nu aveau cele mai „puternice” economii.
Peseta spaniolă
- Moneda s-a aflat în circulație din 1868 până în 2002
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/ 166,3 pesete
Peseta este un nume derivat din peso și reprezenta, la nivel colocvial, o cincime dintr-un peso. În anul 1868 Spania a aderat la Uniunea Monetară Latină și a adoptat peseta ca moneda oficială a statului.
Poziția neutră a Spaniei în cele două Războaie Mondiale nu a scăpat economia de inflație. Devastator pentru situația socială și financiară a fost războiul civil din 1936-1939, care a afectat economia. Stabilitatea financiară a venit tocmai în anul 1959, când Spania a devenit membră a sistemului Bretton Woods. Valoarea pesetei a fost fixată la 1 dolar:60 pesete, până în anii 1970 când s-a renunțat la acest sistem.
În 1999, un dolar putea fi cumpărat cu 200 de pesete, aproape aceeași rată de conversie cu un euro, respectiv 166.
Escudo portughez
- Moneda s-a aflat în circulație din 1911 până în 2002
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/200 de escudo
Cât timp Portugalia a fost o monarhie, moneda oficială a fost realul. Odată cu revoluția republicană din 1910, regele a abdicat, iar odată cu el, realul a fost înlocuit cu escudo. Chiar dacă moneda a reprezentat, în sine, trecerea de la o etapă istorică la alta, valoarea sa a scăzut treptat până în anii 1920.
În 1925, Artur Virgilio Alves realiza una dintre cele mai mari fraude din istoria Portugaliei. A pus la cale un sistem bine organizat și a ajuns să printeze prin intermediul tipografiei oficiale a Băncii Naționale Portugheze peste 200.000 de bancnote de 500 de escudo! Evenimentul a avut un impact atât de mare încât unii istorici îl cataloghează drept cauză pentru instaurarea dictaturii naționaliste din 1926, precursoare a regimului lui Salazar.
Coroana Estoniană
- Aflată în circulație din 1928-1940 și 1992-2001
- Rata de conversie cu euro: 1 euro/ 15,64 coroane
O altă poveste despre semnificația monedei pentru independența și suveranitatea statului este dată de apariția și dispariția mărcii și apoi a coroanei estoniene. După câștigarea independenței, estonienii au început să bată mărci, după modelul celor din timpul ocupației germane. În 1927 au fost înlocuite cu coroanele, care au existat puțin timp, până la invazia sovietică.
În 1992 Estonia a devenit din nou independentă și a renunțat la rublă în favoarea coroanelor. Aceștia și-au fixat moneda în raport cu marca germană la o rată de conversie 6 coroane:1 marcă. Au intrat în Mecanismul European al Ratelor de Schimb în 2004, iar coroanele au circulat alături de euro până în ianuarie 2011. Banca Națională schimbă și în ziua de astăzi vechile bancnote sau monede cu euro și a declarat că o va face pe o perioadă nedeterminată.