Nu a fost întotdeauna așa. Istoria Fâșiei Gaza a consemnat și timpuri mai bune. Pe vremuri, cu aproximativ patru decenii în urmă, israelienii care locuiau în kibbutz și în satele devastate acum de pogromurile ucigașe ale fanaticilor Hamas, mergeau pe faleza din Gaza pentru a cumpăra pește, luau prânzul la restaurantele din port, cumpărau roșii și fructe pentru câțiva șekeli din piețele locale, descrie acele momente cotodianul Italian CORRIERE DELLA SERA.
Se întâmpla să se găsească mame israeliene cu copiii lor pe aleile taberelor de refugiați, pentru a vizita familia babysitterului palestinian, în timp ce soțul mergea la imamul moscheii din apropiere pentru a recruta muncitori pentru fabrica sa din Tel Aviv.
Istoria Fâșiei Gaza începe cu liniște
Locuitorii celor aproximativ 15 colonii evreiești construite în Fâșia Gaza, după ocuparea sa în 1967, se amestecau fără prea multe probleme printre localnici. Nu existau ziduri sau bariere electronice pe perimetrul Fâșiei, în afară de niște sârme ghimpate ruginite construite de egipteni și israelieni în 1948.
La punctele de control, soldații verificau distrași cărțile de identitate ale celor aproximativ jumătate de milion de navetiști, care mergeau spre șantierele și plantațiile israeliene. Dimpotrivă, mulți dintre ei nu se întorceau acasă: dormeau la locurile de muncă.
Podurile lui Moshe Dayan
Povestind astăzi, pare că vorbim despre o lume absolut diferită și, de fapt, chiar este. Timp de mai bine de 15 ani, după războiul din 1967, populația israeliană și palestinienii care trăiau în Fâșie, majoritatea refugiați din localitățile din sudul regiunii, abandonate în momentul conflictului care a dus la nașterea statului Israel cu 20 de ani mai devreme, beneficiau de ceea ce era definit drept „politica podurilor deschise”, dorită de ministrul Apărării de atunci, Moshe Dayan.
Oficial, Gaza și Cisiordania erau teritorii ocupate (dar nu și Ierusalimul de Est, care ar fi fost anexat aproape imediat) pentru a fi returnate în schimbul păcii cu arabii. De fapt, însă a început curând o formă de anexare bazată pe utilizarea forței de muncă arabe în sistemul economic israelian. În acei primi ani, nu a existat aproape nicio rezistență din partea arabă, poporul era parcă anihilat de puterea copleșitoare a statului evreu. Și, de fapt, bătălia împotriva Israelului a fost condusă multă vreme de Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a lui Yasser Arafat, care acționa din străinătate și făcea referire la mișcările socialiste de decolonizare legate de Uniunea Sovietică.
Și a venit Intifada
Atunci, Israelul, în cheie anti-OEP, a ales să lase să crească organizațiile caritabile și de ajutor reciproc inspirate de Frații Musulmani, care în special în Gaza priveau spre Egipt.
OEP părea retrogradată în diaspora, Israelul profita de status quo. Dar, în decembrie 1987, izbucnirea intifadei, revolta populară a palestinienilor în teritoriile ocupate, a destrămat iluzia israeliană de „poduri deschise” fără costuri.
Cu câteva luni mai devreme, scriitorul David Grossman avertizase deja în „Vântul Galben”/ „The Yellow Wind”: „Ocupația îi corupe pe palestinieni și pe noi israelienii. Dar nu poate dura, nemulțumirea arabă este pe cale să explodeze”.
Pentru prima dată, palestinienii își luau destinul în propriile mâini cu o mișcare de protest autohtonă, care nu depindea de OEP.
Nașterea Hamas
În anul următor, șeicul tetraplegic Ahmed Yassin anunța nașterea Hamas din casa sa din inima Gazei, o organizație care nega orice posibilitate de compromis cu evreii, refuza abordarea naționalistă laică a OEP și în numele lui Allah invoca dreptul sacru al poporului său de a controla toată Palestina.
De atunci, conflictul deschis dintre Hamas, mai mult înrădăcinat în Gaza, și OEP, din ce în ce mai puțin puternic în Cisiordania, merge în paralel cu cel împotriva Israelului.
Intifada a blocat coexistența pașnică între cele două populații. În urmă cu câțiva ani, proprietarul unui restaurant cunoscut din Gaza încă privea cu nostalgie către fotografiile din sala sa aglomerată de clienți din Ashkelon și ofta, în timp ce vorbea despre amanta sa evreică din Tel Aviv, pe care nu o mai putea întâlni.
Era kamikaze
Anii ’90 duc direct la situația de astăzi. Începe sezonul terorismului islamic kamikaze. Atacatorii se aruncă în aer printre oameni în restaurante, autobuze și cluburi de noapte din inima Israelului: fiecare palestinian este suspect. Gaza devine o închisoare în aer liber de 48 de kilometri lungime și 9 kilometri lățime în medie, locuită de puțin sub două milioane și jumătate de persoane (aproximativ 40% au sub 14 ani, aproximativ 22% au între 15 și 24 de ani).
Lucrurile se înrăutățesc, după ce un extremist evreu îl asasinează pe premierul Ytzhak Rabin, acuzat că „a trădat” Israelul, strângându-i mâna lui Arafat. În 2005, Israelul îi evacuează pe cei aproximativ 15.000 de coloniști evrei din Gaza, iar islamiştii profită de acest lucru și acuză OEP de corupție și înțelegere secretă cu inamicul.
Un ev întunecat
În 2006, Hamas câștigă primele alegeri democratice din istoria Palestinei. În anul următor, militanții islamici înarmați îi alungă și îi ucid pe activiștii OEP. Urmează violențele din ultimii ani, de fiecare dată mai grave și mai sângeroase decât precedentele.
În 1987, palestinienii aruncau cu pietre și vorbeau ebraică, în timp ce israelienii încercau să folosească gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc: astăzi, islamiștii recurg la metodele Califatului și rachetele israeliene devastează cartiere întregi.
