Tranziția către democrație și capitalism a dus la pierderea unor active industriale esențiale pentru economia României. Cazul Uzinelor Malaxa, ulterior numite Uzinele Faur, sunt un bun exemplu. Cu o istorie care datează încă din perioada interbelică, fiind legate de povestea celui mai renumit industriaș din epocă, Nicolae Malaxa, dar continuată în perioada comunistă, cu investiții uriașe, astăzi Uzinele Faur sunt niște rămășițe ale unui vechi colos industrial, care mai angajează doar câteva sute de oameni de la câteva zeci de mii.
Istoria acestor uzine începe în primii ani de după sfârșitul Primului Război Mondial. Nicolae Malaxa, inginer format în Germania, deschide la începutul anilor ’20 un atelier de fabricare material rulant la periferia Bucureștiului.
Povestea afaceristului care a fondat Uzinele Malaxa
Nicolae Malaxa s-a născut la Huși, în Vaslui, a studiat la Iași și Bârlad, iar după s-a mutat în București. Carte poștală cu Nicolae Malaxa, sursa cutiacuvechituri
Este o perioadă în care infrastructura era definită de căile ferate, care aveau un rol similar cu cel al autostrăzilor în ziua de astăzi. Afacerile sale au evoluat treptat, Nicolae Malaxa câștigând mai multe contracte cu statul, lucru ce a rezultat în creșteri constante de venituri în anii ’20. În epocă devine unul dintre afaceriștii care înfloresc datorită politicilor liberale de piață, dar mai ales datorită politicilor Partidului Național Liberal de favorizare a capitalului românesc.
El devine rapid un magnat al industriei, câștigându-și renumele la nivel național, dar și internațional. Profitul din afacerile cu statul era reinvestit la perioada respectivă în diferite companii, printre care Astra Arad, IOR București, Uzinele și Domeniile de Fier din Reșița.
Malaxa nu a fost un îmbogățit peste noapte. Încă de dinaintea declanșării Primului Război Mondial a avut o fabrică de ulei în Bârlad care funcționa cu o presă de ulei acționată cu abur produs de o locomotivă. În Bârlad a mai avut diverse ateliere de așchiere, strungărie, reparații auto sau chiar o turnătorie. În anul 1921, când înființa Uzinele Malaxa la marginea Bucureștiului pentru a produce material rulant, avea 37 de ani.
Prima locomotivă diesel românească
De la prima locomotivă produsă până la cea cu numărul 100 lui Malaxa i-au trebuit doar cinci ani, sursă foto time.com
Toate uneltele din atelierul și ulterior uzinele sale au fost importate din Germania. În anul 1927, de pe porțile uzinelor, iese prima locomotivă cu abur. În următorii cinci ani, în vreme de criză economică mondială, Malaxa produce în jurul a 100 de locomotive. Ele erau expuse la diverse expoziții internaționale, iar în anul 1936 Uzinele Malaxa produc și prima locomotivă diesel românească.
Companiile afaceristului produceau țevi din oțel, arme, muniții, etc. A făcut parte din camarila lui Carol al II-lea, grup de personalități influente de la vremea respectivă, alături de principalul său competitor al vremii, Max Auschnitt.
Uzinele Malaxa erau un simbol al industriei românești și un interes major pentru Germania în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. În spatele acestui mare industriaș român a rămas și o mare controversă. La sfârșitul anilor ’30, încă de dinaintea începerii războiului, industria românească fusese direcționată ca producție și export către Germania prin diferitele decrete-lege semnate de Carol. Unul dintre câștigători, dar și pierzători, a fost chiar Nicolae Malaxa, care inițial a beneficiat de pe urma exporturilor și și-a extins legăturile cu cartelurile germane.
Peste 10.000 de români lucrau la Uzinele Malaxa în perioada interbelică. După, numărul lor a crescut, mai ales în perioada comunistă, la peste 25.000. În poză muncitori la Malaxa, sursă foto time.com
Naționalizarea Uzinelor și fuga din țară a lui Malaxa
În momentul în care Carol al II-lea renunță la tron, iar la putere ajunge Ion Antonescu, uzinele Malaxa sunt naționalizate la câteva luni după rebeliunea legionară, motivul fiind finanțarea mișcării de către industriaș. După război, Malaxa reușește să fugă în Statele Unite ale Americii, lăsând în urmă marile fabrici pe care le-a construit.
Este greu să apreciem care era averea reală a milionarului român, însă menționăm că urmașii săi au fost despăgubiți în 2006 cu peste 1 miliard de lei în acțiuni pentru Fondul Proprietatea de către statul român. Malaxa moare în anul 1965 în New Jersey. Fiica lui, Irina Malaxa, s-a căsătorit în anul 1946 cu George Emil Palade, singurul român care a primit premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină, în anul 1974, când au și plecat în SUA.
Uzinele Malaxa, probabil cel mai important grup industrial al României interbelice, au rămas astfel în mâna statului, devenit comunist după cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost împărțite în mai multe întreprinderi: Uzina 6 Martie, Republica și Uzina 23 august, care în perioada comunistă strângeau peste 25.000 de angajați la un loc.
Uzinele Malaxa 2, sursa Revista Arhitectura
Uzina 6 martie
La Uzina 6 martie producția era una destinată către forțele de apărare ale țării: muniție de artilerie (cel mai mare producător din România), rachele, focoase pentru rachete, muniție marină (produsă exclusiv la Uzina 6 martie), dar și elemente pirotehnice. În paralel însă, producea biciclete și motorete. În anul 1991 avea 12.000 de angajați, iar numele societății se schimba în Uzina Mecanică Tohan Zărnești. Acum face parte din grupul de companii controlat de Romarm, iar în ultimii zece ani a avut în jurul a 400 de angajați. În anul 2021 a înregistrat o cifră de afaceri de 5,7 milioane de euro.
Hala Laminor, monument istoric, recent renovată, construită în 1938, cu o suprafață de 68.000 de metri pătrați, ultima construită în cadrul Uzinelor Malaxa.
Republica
Uzina Republica a avut o soartă similară. A fost unul dintre cei mai mari exportatori de țevi petroliere din perioada comunistă, iar în cea mai bună perioadă a sa, avea peste 10.000 de angajați. Acum terenul uzinei este părăsit, după ce timp de 10 ani s-au organizat licitații pentru achiziția sa, dar nu s-a finalizat cu succes vreo vânzare. În anul 2003 era vândută către un consorțiu de patru firme rusești care au promis investiții de 4,7 milioane de euro, însă Fondul Proprietății de Stat a reziliat contractul, deoarece cei 1.000 de angajați de la vremea respectivă nu-și mai primiseră salariile de luni de zile. Un teren de 46 de hectare care în perioada interbelică și comunistă producea non-stop este astăzi un morman de fiare vechi părăsite. În perioada comunistă Republica ajunsese să fie printre cei mai mari producători de țevi de oțel fără sudură din lume, exportând produsele sale pe toate continentele. Totuși, compania nu a putut face față tranziției la economia de piață, în contextul în care, în 1990, avea datorii de 40 milioane de dolari.
Uzinele 23 August
Uzinele 23 august, sau Uzinele Faur cum mai sunt cunoscute, ajunseseră la 20.000 de angajați în cea mai bună perioadă, iar de la vagoane și locomotive, România începuse să producă în anii ’70 și primul tanc autohton. Fabricile, laboratoarele, atelierele se întindeau pe o suprafață de 90 de hectare, fiind mândria lui Ceaușescu și a elitelor comuniste. Liderul comunist dorea ca la 23 august să se producă peste 10.000 de motoare diesel pe an, iar la momentul revoluției, complexul industrial era într-o perioadă de expansiune. Investițiile plănuite nu au mai fost finalizate niciodată. Societatea comercială care a rămas în viață poartă numele de Faur SA și a înregistrat în 2021 o cifră de afaceri de 18,5 milioane de lei și un profit de 7,5 milioane de lei. Numărul angajaților a ajuns la 100.
Ce a mai rămas din Uzinele Faur… sursă foto dreamstime
30 de ani mai târziu
Toate aceste societăți au pierit în ultimii 30 de ani, un singur lucru rămânând concret: faptul că au fost vândute, pentru fier vechi, iar în urma lor nu a rămas nimic. Mulți oameni au avut de câștigat de pe urma acestor afaceri păguboase pentru economia României, însă la sfârșitul zilei, doar puțini au meritat câștigurile respective.
Printre ei se numără și moștenitorii afaceristului Nicolae Malaxa, nepoții săi, Georgia Palade Van Dusen, Philip Palade și Loreen Ellen Malaxa. Toți, cetățeni americani, s-au judecat cu statul român pentru a primi despăgubiri pentru naționalizările forțate prin care tot ceea ce bunicul lor construise a fost confiscat.
În septembrie 2006 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților dădea verdictul: moștenitorii lui Malaxa aveau să primească despăgubiri în valoare de 360 milioane de dolari, puțin peste 1 miliard de lei adică, în acțiuni la Fondul Proprietatea.
„Malaxa a primit cea mai mare parte a despăgubirilor: 1,08 miliarde lei (304 milioane de euro), din care 73 milioane lei (20,5 milioane de euro) pentru Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, 622 milioane lei (175 milioane de euro) pentru Malaxa SAR (actuala Faur) şi 384 milioane lei (108 milioane de euro) pentru Uzinele de Tuburi şi Oţelării SAR (actuala Republica). Nicolae Malaxa a murit în 1965, într-o stare financiară precară. Ieri au primit titlurile de proprietate nepoţii lui: Loreen Ellen Malaxa pensionară, Georgia Palade van Dusen proprietara unei agenţii imobiliare, şi Philip Theodore Palade, cercetător în domeniul biochimiei, fiul laureatului Premiului Nobel George Emil Palade”, relata, Adevărul, într-o știre publicată în octombrie 2006.
