Jurnalistul laureat al Premiului Pulitzer, Seymour Hersh, a publicat pe site-ul său o investigație conform căreia SUA a fost în spatele exploziei de anul trecut a gazoductului Nord Stream, eveniment care, până în prezent, a rămas sub un nor de mister. Casa Albă denunță în mod categoric acuzațiile jurnalistului de investigație.
Jurnalistul acuză administrația președintelui american Joe Biden de sabotaj al conductei Nord Stream, în urma unor luni de zile de discuții strict secrete în cadrul comunității de securitate națională de la Washington.
„Vara trecută, scafandrii Marinei, care operează sub acoperirea <…> unui exercițiu NATO cunoscut sub numele de Baltops 22, au plantat dispozitive explozive activate de la distanță care au distrus trei dintre cele patru conducte Nord Stream trei luni mai târziu”, a scris jurnalistul. Conform spuselor lui Hersh, o aeronavă a Marinei Norvegiene a aruncat o geamandură sonar pe 26 septembrie, care ar fi declanșat astfel dispozitive explozive.
Casa Albă afirmă că articolul despre explozia Nord Stream este „complet fals”
Casa Albă a respins miercuri o postare pe blog a unui jurnalist american de investigație care susține că Statele Unite ar fi fost în spatele exploziilor conductelor de gaz Nord Stream, pe care a calificat-o drept „complet falsă și total fictivă”.
Reuters nu a confirmat raportul publicat de jurnalistul american de investigații Seymour Hersh, care a afirmat că un atac a fost efectuat la îndemnul președintelui Joe Biden.
„Acest lucru este complet fals și o ficțiune completă”, a declarat Adrienne Watson, purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Națională de la Casa Albă. Un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat a spus același lucru. Conductele sunt proiecte de infrastructură de miliarde de dolari destinate să transporte gazul rusesc către Germania pe sub Marea Baltică.
Suedia și Danemarca, în apele cărora au avut loc exploziile, au concluzionat că gazoductele au fost aruncate în aer în mod deliberat, dar nu au spus cine ar putea fi responsabil. Statele Unite și NATO au calificat incidentul drept „un act de sabotaj”. Moscova a acuzat Occidentul pentru exploziile inexplicabile care au provocat rupturile, fără a furniza dovezi.
Articolul publicat de Seymour Hersh
Seymour Hersh este un jurnalist de investigație american, în vârstă de 85 de ani. Acesta a publicat astăzi o investigație jurnalistică realizată de dânsul, prin care a dezvăluit un posibil adevăr din spatele exploziilor misterioase de anul trecut asupra conductei de gaze Nord Stream. Mai jos se regăsește articolul său complet, tradus din limba engleză. Originalul a fost postat pe pagina sa, Seymour Hersh.
„Centrul de scufundări și salvări al Marinei SUA se află într-o locație la fel de obscură ca și numele său, în josul a ceea ce a fost cândva un drum de țară în zona rurală din Panama City, un oraș stațiune în plină expansiune din sud-vestul statului Florida, la 70 de mile sud de granița cu Alabama. Complexul centrului este la fel de banal ca și locația sa, o structură de beton monotonă de după cel de-al Doilea Război Mondial, care are aspectul unui liceu profesional din partea de vest a orașului Chicago.
O spălătorie cu monede și o școală de dans se află vizavi de ceea ce este acum un drum cu patru benzi. De zeci de ani, centrul pregătește scafandri de mare adâncime cu înaltă calificare care, odată repartizați în unitățile militare americane din întreaga lume, sunt capabili să facă scufundări tehnice pentru a face atât lucruri bune , folosind explozibili C4 pentru a curăța porturile și plajele de resturi și de muniție neexplodată , cât și lucruri rele, cum ar fi aruncarea în aer platformelor petroliere străine, murdărirea supapelor de admisie pentru centralele electrice submarine sau distrugerea ecluzelor de pe canale de transport maritim cruciale. Centrul din Panama City, care se mândrește cu a doua cea mai mare piscină interioară din America, a fost locul perfect pentru a-i recruta pe cei mai buni și mai taciturni absolvenți ai școlii de scufundări care au reușit vara trecută să facă ceea ce fuseseră autorizați să facă la 260 de picioare sub suprafața Mării Baltice.
Plantarea explozibilului care a distrus Nord Stream: un exercițiu militar NATO
În iunie anul trecut, scafandrii marinei militare, care au acționat sub acoperirea unui exercițiu NATO de vară, cunoscut sub numele de BALTOPS 22, au plantat explozibilii declanșați de la distanță care, trei luni mai târziu, au distrus trei dintre cele patru conducte Nord Stream, potrivit unei surse care are cunoștințe directe despre planificarea operațională. Două dintre conducte, cunoscute sub denumirea colectivă de Nord Stream 1, au furnizat Germaniei și unei mari părți a Europei de Vest gaze naturale rusești ieftine timp de mai bine de un deceniu. O a doua pereche de conducte, denumită Nord Stream 2, fusese construită, dar nu era încă operațională.
Acum, în condițiile în care trupele rusești se concentrează la granița ucraineană și în contextul celui mai sângeros război din Europa din 1945 încoace, președintele Joseph Biden a considerat că gazoductele sunt un mijloc prin care Vladimir Putin poate folosi gazele naturale ca armă pentru ambițiile sale politice și teritoriale. Solicitată să comenteze, Adrienne Watson, o purtătoare de cuvânt a Casei Albe, a declarat într-un e-mail: „Acest lucru este fals și complet fictiv”. Tammy Thorp, o purtătoare de cuvânt a Agenției Centrale de Informații, a scris în mod similar: „Această afirmație este complet și complet falsă”. Decizia lui Biden de a sabota gazoductele a venit după mai mult de nouă luni de dezbateri foarte secrete în interiorul comunității de securitate națională de la Washington cu privire la modul cel mai bun de a atinge acest obiectiv. În cea mai mare parte a acestui timp, problema nu a fost dacă trebuie sau nu îndeplinită misiunea, ci cum să se facă fără a se afla cine este responsabil.
A existat un motiv birocratic vital pentru a se baza pe absolvenții școlii de scufundări de bază a centrului din Panama City. Scafandrii erau numai din Marina Militară, și nu membri ai Comandamentului pentru Operațiuni Speciale al Americii, ale cărui operațiuni secrete trebuie să fie raportate Congresului și informate în prealabil conducerii Senatului și Camerei Reprezentanților – așa numita Gașcă a celor Opt. Administrația Biden făcea tot posibilul pentru a evita scurgerile de informații, deoarece planificarea a avut loc la sfârșitul anului 2021 și în primele luni ale anului 2022. Președintele Biden și echipa sa de politică externă – consilierul pe probleme de securitate națională Jake Sullivan, secretarul de stat Tony Blinken și Victoria Nuland, subsecretarul de stat pentru politică – au manifestat o ostilitate vocală și consecventă față de cele două gazoducte, care treceau una lângă alta pe o distanță de 750 de mile pe sub Marea Baltică, de la două porturi diferite din nord-estul Rusiei, în apropiere de granița cu Estonia, trecând pe lângă insula daneză Bornholm înainte de a se termina în nordul Germaniei.
Traseul direct, care ocolea necesitatea de a tranzita Ucraina, a fost o binecuvântare pentru economia germană, care s-a bucurat de o abundență de gaze naturale rusești ieftine – suficient pentru a-și face să funcționeze fabricile și pentru a-și încălzi locuințele, permițând în același timp distribuitorilor germani să vândă gazul în exces, cu profit, în întreaga Europă de Vest. O acțiune care ar putea fi atribuită administrației ar încălca promisiunile SUA de a minimiza conflictul direct cu Rusia. Secretul era esențial. Încă din primele zile, Nord Stream 1 a fost văzut de Washington și de partenerii săi anti-Rusia din NATO ca o amenințare la adresa dominației occidentale. Holdingul din spatele acestui proiect, Nord Stream AG, a fost înființat în Elveția în 2005 în parteneriat cu Gazprom, o companie rusă cotată la bursă care produce profituri enorme pentru acționari și care este dominată de oligarhi cunoscuți ca fiind în slujba lui Putin.
Gazprom a controlat 51% din companie, iar patru firme energetice europene – una din Franța, una din Olanda și două din Germania – au împărțit restul de 49% din acțiuni, având dreptul de a controla vânzările în aval ale gazului natural ieftin către distribuitorii locali din Germania și Europa de Vest. Profiturile Gazprom au fost împărțite cu guvernul rus, iar veniturile statului din gaz și petrol au fost estimate în unii ani la până la 45 la sută din Bugetul anual al Rusiei. Temerile politice ale Americii erau reale: Putin ar fi avut acum o sursă majoră de venit suplimentară și foarte necesară, iar Germania și restul Europei de Vest ar fi devenit dependentă de gazele naturale cu costuri reduse furnizate de Rusia – diminuând în același timp dependența europeană de America.
Nord Stream, o ”eliberare” pentru Germania
De fapt, exact asta s-a întâmplat. Mulți germani au văzut în Nord Stream 1 o parte a eliberării faimoasei teorii Ostpolitik a fostului cancelar Willy Brandt, care ar permite Germaniei postbelice să se reabiliteze pe ea însăși și alte națiuni europene distruse în cel de-al Doilea Război Mondial prin, printre alte inițiative, utilizarea gazului rusesc ieftin pentru a alimenta o piață și o economie comercială prosperă în Europa de Vest. Nord Stream 1 a fost destul de periculos, în opinia NATO și a Washingtonului, dar Nord Stream 2, a cărui construcție a fost finalizată în septembrie 2021, ar dubla, dacă va fi aprobat de autoritățile de reglementare germane, cantitatea de gaz ieftin care ar fi disponibilă pentru Germania și Europa de Vest.
De asemenea, cea de-a doua conductă ar furniza suficient gaz pentru mai mult de 50% din consumul anual al Germaniei. Tensiunile erau în continuă escaladare între Rusia și NATO, susținute de politica externă agresivă a administrației Biden. Opoziția față de Nord Stream 2 s-a aprins în ajunul învestirii lui Biden în ianuarie 2021, când republicanii din Senat, conduși de Ted Cruz din Texas, au evocat în mod repetat amenințarea politică a gazelor naturale rusești ieftine în timpul audierii de confirmare a lui Blinken ca secretar de stat. Până atunci, un Senat unificat reușise să adopte cu succes o lege care, după cum i-a spus Cruz lui Blinken, „a oprit [conducta] în calea ei”.
Va exista o presiune politică și economică enormă din partea guvernului german, condus atunci de Angela Merkel, pentru a pune în funcțiune a doua conductă. Ar putea Biden să le țină piept germanilor? Blinken a răspuns afirmativ, dar a adăugat că nu a discutat despre detaliile punctelor de vedere ale viitorului președinte. „Cunosc convingerea sa fermă că aceasta este o idee proastă, Nord Stream 2”, a spus el. „Știu că el ne-ar cere să folosim toate instrumentele de convingere pe care le avem pentru a-i convinge pe prietenii și partenerii noștri, inclusiv Germania, să nu meargă mai departe cu ea”. Câteva luni mai târziu, când construcția celei de-a doua conducte se apropia de finalizare, Biden a clipit. În luna mai a aceluiași an, într-o răsturnare de situație surprinzătoare, administrația a renunțat la sancțiunile împotriva Nord Stream AG, un oficial al Departamentului de Stat recunoscând că încercarea de a opri conducta prin sancțiuni și diplomație „a fost întotdeauna o încercare de lungă durată”.
În culise, se pare că oficialii administrației l-au îndemnat pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski, care se confrunta la acea vreme cu o amenințare de invazie rusă, să nu critice această mișcare. Au existat consecințe imediate. Republicanii din Senat, conduși de Cruz, au anunțat o blocadă imediată a tuturor nominalizărilor lui Biden în materie de politică externă și au amânat luni de zile, până în toamnă, adoptarea legii anuale a apărării. Mai târziu, Politico a descris răsturnarea lui Biden cu privire la cel de-al doilea gazoduct rusesc ca fiind „singura decizie, probabil mai mult decât retragerea militară haotică din Afganistan, care a pus în pericol agenda lui Biden”. Administrația se clătina, deși a obținut o amânare a crizei la jumătatea lunii noiembrie, când autoritățile de reglementare în domeniul energiei din Germania au suspendat aprobarea celui de-al doilea gazoduct Nord Stream.
Prețurile la gazele naturale au crescut cu 8% în câteva zile, pe fondul temerilor tot mai mari din Germania și din Europa că suspendarea gazoductului și posibilitatea tot mai mare a unui război între Rusia și Ucraina vor duce la o iarnă rece foarte mult nedorită. Washingtonului nu i-a fost clar care este poziția lui Olaf Scholz, proaspăt numit cancelar al Germaniei. Cu câteva luni mai devreme, după căderea Afganistanului, Scholtz susținuse public, într-un discurs la Praga, apelul președintelui francez Emmanuel Macron pentru o politică externă europeană mai autonomă – sugerând în mod clar o mai mică dependență de Washington și de acțiunile sale mercantile. În tot acest timp, trupele rusești au crescut în mod constant și amenințător la granițele Ucrainei, iar la sfârșitul lunii decembrie peste 100.000 de soldați erau gata să atace din Belarus și Crimeea.
Alarma creștea la Washington, inclusiv o evaluare a lui Blinken potrivit căreia aceste efective ar putea fi „dublate în scurt timp”. Atenția administrației s-a concentrat din nou asupra Nord Stream. Atâta timp cât Europa rămânea dependentă de gazoducte pentru gaze naturale ieftine, Washingtonul se temea că țări precum Germania vor fi reticente în a furniza Ucrainei banii și armele de care avea nevoie pentru a învinge Rusia. În acest moment de neliniște, Biden l-a autorizat pe Jake Sullivan să reunească un grup interagenții pentru a elabora un plan. Toate opțiunile trebuiau să fie puse pe masă. Dar numai una singură va ieși la iveală.
Planul elaborat de SUA
În decembrie 2021, cu două luni înainte ca primele tancuri rusești să pătrundă în Ucraina, Jake Sullivan a convocat o reuniune a unui grup operativ nou format – bărbați și femei de la Statul Major Întrunit, CIA, Departamentul de Stat și Departamentul Trezoreriei – și a cerut recomandări despre cum să răspundă la iminenta invazie a lui Putin. Avea să fie prima dintr-o serie de întâlniri ultrasecrete, într-o cameră securizată de la ultimul etaj al clădirii Old Executive Office Building, adiacentă Casei Albe, care găzduia și Comitetul consultativ al președintelui pentru informații externe (PFIAB).
A avut loc obișnuita discuție de du-te-vino care, în cele din urmă, a dus la o întrebare preliminară crucială: Recomandarea transmisă de grup președintelui va fi reversibilă – cum ar fi un alt strat de sancțiuni și restricții valutare – sau ireversibilă – adică acțiuni cinetice, care nu vor putea fi anulate? Ceea ce a devenit clar pentru participanți, potrivit sursei care are cunoștințe directe despre proces, este că Sullivan intenționa ca grupul să elaboreze un plan pentru distrugerea celor două conducte Nord Stream și că a îndeplinit dorințele președintelui.
Cine a participat
De la stânga la dreapta: Victoria Nuland, Anthony Blinken și Jake Sullivan. Pe parcursul următoarelor câteva întâlniri, participanții au dezbătut opțiunile de atac. Marina a propus utilizarea unui submarin nou înființat pentru a ataca direct conducta. Forțele Aeriene au discutat despre lansarea de bombe cu fitil întârziat care ar putea fi declanșate de la distanță. CIA a susținut că, indiferent ce s-ar fi făcut, ar fi trebuit să fie sub acoperire. Toți cei implicați au înțeles care era miza. „Nu este o chestie de copii”, a spus sursa. Dacă atacul putea fi urmărit până la Statele Unite, „este un act de război”. La acea vreme, CIA era condusă de William Burns, un fost ambasador blând în Rusia, care fusese secretar de stat adjunct în administrația Obama. Burns a autorizat rapid un grup de lucru al Agenției, printre ai cărui membri ad-hoc se număra – din întâmplare – cineva care cunoștea capacitățile scafandrilor de mare adâncime ai Marinei din Panama City.
În următoarele câteva săptămâni, membrii grupului de lucru al CIA au început să elaboreze un plan pentru o operațiune secretă care să utilizeze scafandri de mare adâncime pentru a declanșa o explozie de-a lungul conductei. Ceva de genul acesta a mai fost făcut înainte. În 1971, comunitatea americană de informații a aflat din surse încă nedezvăluite că două unități importante ale marinei rusești comunicau prin intermediul unui cablu submarin îngropat în Marea Okhotsk, pe coasta de est a Rusiei. Cablul făcea legătura între un comandament regional al Marinei și cartierul general continental din Vladivostok. O echipă aleasă de agenți ai Agenției Centrale de Informații și ai Agenției Naționale de Securitate a fost adunată undeva în zona Washington, sub acoperire, și a elaborat un plan, folosind scafandri ai Marinei, submarine modificate și un vehicul de salvare submarin de mare adâncime, care a reușit, după multe încercări și erori, să localizeze cablul rusesc.
Scafandrii au amplasat pe cablu un dispozitiv sofisticat de ascultare care a reușit să intercepteze traficul rusesc și să-l înregistreze pe un sistem de înregistrare. NSA a aflat că ofițeri superiori din marina rusă, convinși de securitatea legăturii lor de comunicare, discutau cu colegii lor fără criptare. Aparatul de înregistrare și banda de înregistrare trebuiau înlocuite lunar, iar proiectul a continuat vesel timp de un deceniu, până când a fost compromis de un tehnician civil al NSA, Ronald Pelton, în vârstă de 44 de ani, care vorbea fluent limba rusă. Pelton a fost trădat de un dezertor rus în 1985 și condamnat la închisoare. El a primit doar 5.000 de dolari de la ruși pentru dezvăluirile sale despre operațiune, precum și 35.000 de dolari pentru alte date operaționale rusești pe care le-a furnizat și care nu au fost niciodată făcute publice.
Acest succes subacvatic, cu numele de cod Ivy Bells, a fost inovator și riscant și a produs informații neprețuite despre intențiile și planurile marinei rusești. Cu toate acestea, grupul inter-agenții a fost inițial sceptic în privința entuziasmului CIA pentru un atac secret în largul mării. Existau prea multe întrebări fără răspuns. Apele Mării Baltice erau puternic patrulate de marina rusă și nu existau platforme petroliere care să poată fi folosite ca acoperire pentru o operațiune de scufundare. Ar fi trebuit oare scafandrii să meargă în Estonia, chiar peste graniță de docurile de încărcare a gazelor naturale ale Rusiei, pentru a se antrena în vederea misiunii? „Ar fi o nenorocire de capră”, i s-a spus agenției. Pe parcursul „tuturor acestor planuri”, a spus sursa, „unii oameni de lucru din CIA și Departamentul de Stat spuneau: „Nu faceți asta.
Este o prostie și va fi un coșmar politic dacă va ieși la iveală'”. Cu toate acestea, la începutul anului 2022, grupul de lucru al CIA a prezentat un raport grupului inter-agenții al lui Sullivan: „Avem o modalitate de a arunca în aer conductele.” Ceea ce a urmat a fost uluitor. La 7 februarie, cu mai puțin de trei săptămâni înainte de invazia aparent inevitabilă a Rusiei în Ucraina, Biden s-a întâlnit în biroul său de la Casa Albă cu cancelarul german Olaf Scholz, care, după câteva șovăieli, era acum ferm în echipa americană. La briefingul de presă care a urmat, Biden a declarat cu sfidare: „Dacă Rusia invadează … . nu va mai exista Nord Stream 2. Îi vom pune capăt”. Cu douăzeci de zile mai devreme, subsecretarul Nuland a transmis, în esență, același mesaj la o conferință de stat. Briefing al Departamentului, cu o acoperire redusă din partea presei. „Vreau să vă spun foarte clar astăzi”, a spus ea în răspuns la o întrebare. „Dacă Rusia invadează Ucraina, într-un fel sau altul, Nord Stream 2 nu va merge mai departe”.
Mai mulți dintre cei implicați în planificarea misiunii conductei au fost consternați de ceea ce au considerat a fi referiri indirecte la atac. „A fost ca și cum am pune o bombă atomică la sol în Tokyo și le-am spune japonezilor că o vom detona”, a declarat sursa. „Planul era ca opțiunile să fie executate după invazie și să nu fie anunțate public. Biden pur și simplu nu a înțeles sau l-a ignorat”. Indiscreția lui Biden și a lui Nuland, dacă despre asta este vorba, ar fi putut să îi frustreze pe unii dintre planificatori. Dar a creat, de asemenea, o oportunitate. Potrivit sursei, unii dintre înalții oficiali ai CIA au stabilit că aruncarea în aer a conductei „nu mai putea fi considerată o opțiune secretă, deoarece președintele tocmai a anunțat că știm cum să o facem”.
Planul de a arunca în aer Nord Stream 1 și 2 a fost brusc retrogradat de la o operațiune secretă, care necesita informarea Congresului, la o operațiune de informații strict secretă, cu sprijinul armatei americane. Conform legii, a explicat sursa, „nu mai exista o obligație legală de a raporta operațiunea Congresului. Tot ce trebuiau să facă acum era să o facă pur și simplu – dar trebuia să fie în continuare secretă. Rușii au o supraveghere superlativă a Mării Baltice”. Membrii grupului de lucru al Agenției nu au avut niciun contact direct cu Casa Albă și au fost nerăbdători să afle dacă președintele a vorbit serios, adică dacă misiunea era acum în desfășurare. Sursa și-a amintit: „Bill Burns s-a întors și a spus: „Fă-o””. „Marina norvegiană a găsit rapid locul potrivit, în apele puțin adânci, la câteva mile în largul Insulei Bornholm din Danemarca…”
Operațiunea bombardării conductei Nord Stream
Norvegia a fost locul perfect pentru a stabili baza misiunii. În ultimii ani de criză Est-Vest, armata americană și-a extins foarte mult prezența în interiorul Norvegiei, a cărei graniță vestică se întinde pe o distanță de 1.400 de mile de-a lungul Oceanului Atlantic de Nord și se unește cu Rusia deasupra Cercului Arctic. Pentagonul a creat locuri de muncă bine plătite și contracte, pe fondul unor controverse locale, investind sute de milioane de dolari pentru a moderniza și extinde facilitățile Marinei și Forțelor Aeriene americane din Norvegia. Noile lucrări au inclus, cel mai important, un radar avansat cu deschidere sintetică în nordul îndepărtat, capabil să pătrundă adânc în Rusia și care a fost pus în funcțiune chiar în momentul în care comunitatea americană de informații a pierdut accesul la o serie de situri de ascultare cu rază lungă de acțiune în interiorul Chinei.
O bază de submarine americane recent renovată, aflată în construcție de ani de zile, devenise operațională și mai multe submarine americane puteau acum să lucreze îndeaproape cu colegii lor norvegieni pentru a monitoriza și spiona o importantă redută nucleară rusă aflată la 250 de mile spre est, în Peninsula Kola. De asemenea, America a extins foarte mult o bază aeriană norvegiană din nord și a livrat forțelor aeriene norvegiene o flotă de avioane de patrulare P8 Poseidon, construite de Boeing, pentru a-și consolida spionajul cu rază lungă de acțiune asupra a tot ceea ce înseamnă Rusia. În schimb, guvernul norvegian i-a înfuriat pe liberali și pe unii moderați din parlament în noiembrie anul trecut, adoptând Acordul suplimentar de cooperare în domeniul apărării (SDCA).
În cadrul noului În cadrul acestui acord, sistemul juridic american va avea jurisdicție în anumite „zone convenite” din nordul țării asupra soldaților americani acuzați de infracțiuni în afara bazei, precum și asupra cetățenilor norvegieni acuzați sau suspectați de interferențe în activitatea de la bază. Norvegia a fost unul dintre semnatarii inițiali ai Tratatului NATO în 1949, în primele zile ale Războiului Rece. În prezent, comandantul suprem al NATO este Jens Stoltenberg, un anticomunist convins, care a fost prim-ministru al Norvegiei timp de opt ani înainte de a se muta la înalta sa funcție în NATO, cu sprijinul american, în 2014. El a fost un adept al liniei dure cu privire la tot ceea ce înseamnă Putin și Rusia, care a cooperat cu comunitatea americană de informații încă din timpul Războiului din Vietnam.
De atunci, i s-a acordat încredere totală. „El este mănușa care se potrivește mâinii americane”, a declarat sursa. La Washington, planificatorii știau că trebuie să meargă în Norvegia. „Îi urau pe ruși, iar marina norvegiană era plină de marinari și scafandri superbi care aveau generații de experiență în explorarea foarte profitabilă a petrolului și gazelor de mare adâncime”, a declarat sursa. De asemenea, se putea avea încredere în ei pentru a păstra misiunea secretă. (Este posibil ca norvegienii să fi avut și alte interese. Distrugerea Nord Stream – în cazul în care americanii ar putea reuși să o facă – ar permite Norvegiei să vândă mult mai mult din propriul gaz natural către Europa). În luna martie, câțiva membri ai echipei au zburat în Norvegia pentru a se întâlni cu serviciile secrete norvegiene și cu marina norvegiană.
Una dintre întrebările cheie a fost unde anume în Marea Baltică era cel mai bun loc pentru a amplasa explozibilii. Nord Stream 1 și 2, fiecare cu două seturi de conducte, au fost separate în mare parte de puțin mai mult de o milă, în timp ce se îndreptau spre portul Greifswald, în nord-estul îndepărtat al Germaniei. Marina norvegiană a găsit rapid locul potrivit, în apele puțin adânci ale Mării Baltice, la câteva mile în largul Insulei Bornholm din Danemarca. Conductele se aflau la o distanță de peste o milă una de alta de-a lungul unui fund al mării cu o adâncime de numai 260 de metri. Acest lucru ar fi fost în raza de acțiune a scafandrilor, care, operând de pe o navă norvegiană de vânătoare de mine din clasa Alta, s-ar fi scufundat cu un amestec de oxigen, azot și heliu care curgea din rezervoarele lor și ar fi amplasat încărcături C4 pe cele patru conducte cu capace de protecție din beton.
Ar fi fost o muncă plictisitoare, consumatoare de timp și periculoasă, dar apele din largul orașului Bornholm aveau un alt avantaj: nu existau curenți de maree importanți, care ar fi îngreunat mult mai mult sarcina de scufundare. După câteva cercetări, americanii au fost de acord. În acest moment, grupul obscur de scufundări de adâncime al Marinei din Panama City a intrat din nou în joc. Școlile de mare adâncime din Panama City, ai căror cursanți au participat la Ivy Bells, sunt văzute ca o zonă retrasă nedorită de absolvenții de elită ai Academiei Navale din Annapolis, care caută de obicei gloria de a fi repartizați ca Seal, pilot de vânătoare sau submarinist. Dacă cineva trebuie să devină un „Black Shoe” – adică un membru al comandamentului mai puțin dorit al navelor de suprafață – există întotdeauna cel puțin o misiune pe un distrugător, crucișător sau navă amfibie.
Cel mai puțin fermecător dintre toate este războiul minier. Scafandrii săi nu apar niciodată în filmele de la Hollywood, sau pe coperta revistelor populare. „Cei mai buni scafandri cu calificări pentru scufundări de mare adâncime sunt o comunitate restrânsă și doar cei mai buni sunt recrutat pentru operațiune și i s-a spus să se pregătească să fie convocat la CIA la Washington”, a declarat a declarat sursa. Norvegienii și americanii aveau o locație și agenții, dar mai exista o altă preocupare: orice activitate subacvatică neobișnuită în apele din largul Bornholm ar fi putut atrage atenția marinei suedeze sau daneze, care ar fi putut să o raporteze.
Danemarca a fost, de asemenea, unul dintre semnatarii inițiali ai NATO și era cunoscută în comunitatea serviciilor de informații pentru legăturile sale speciale cu Regatul Unit. Suedia solicitase aderarea la NATO și își demonstrase marea pricepere în gestionarea sistemelor sale de senzori magnetici și acustici subacvatici care urmăreau cu succes submarinele rusești care apăreau ocazional în apele îndepărtate ale arhipelagului suedez și erau forțate să iasă la suprafață. Norvegienii s-au alăturat americanilor și au insistat ca unii oficiali de rang înalt din Danemarca și Suedia să fie informați în termeni generali despre posibilele activități de scufundare în zonă.
În acest fel, cineva de rang superior putea să intervină și să împiedice ca un raport să ajungă în afara lanțului de comandă, izolându-i astfel pe funcționarea conductei. „Ceea ce li s-a spus și ceea ce știau erau intenționat diferite”, a declarat sursa. (Ambasada Norvegiei, rugată să comenteze acest articol, nu a răspuns.) Norvegienii au avut un rol esențial în rezolvarea altor obstacole. Se știa că marina rusă deținea o tehnologie de supraveghere capabilă să detecteze și să declanșeze minele subacvatice. Dispozitivele explozive americane trebuiau să fie camuflate într-un mod care să le facă să pară sistemului rusesc ca făcând parte din fondul natural – ceea ce presupunea adaptarea la salinitatea specifică a apei. Norvegienii aveau o soluție.
Norvegienii au venit cu ziua perfectă pentru operațiune
Norvegienii aveau, de asemenea, o soluție la întrebarea crucială privind momentul în care trebuia să aibă loc operațiunea. În fiecare iunie, în ultimii 21 de ani, Flota a șasea americană, a cărei navă amiral are baza în Gaeta, Italia, la sud de Roma, a sponsorizat un exercițiu NATO major în Marea Baltică, implicând zeci de nave aliate din întreaga regiune. Exercițiul actual, desfășurat în luna iunie, va fi cunoscut sub numele de Baltic Operations 22, sau BALTOPS 22. Norvegienii au propus ca aceasta să fie acoperirea ideală pentru a planta minele.
Americanii au furnizat un element vital: i-au convins pe planificatorii Flotei a șasea să adauge la program un exercițiu de cercetare și dezvoltare. Exercițiul, așa cum a fost făcut public de către Marina Militară, a implicat Flota a șasea în colaborare cu „centrele de cercetare și de război” ale Marinei. Evenimentul pe mare ar urma să aibă loc în largul coastei Insulei Bornholm și ar implica echipe NATO de scafandri care vor planta mine, iar echipele concurente vor folosi cele mai noi tehnologii subacvatice pentru a le găsi și distruge.
A fost atât un exercițiu util, cât și o acoperire ingenioasă. Băieții din Panama City își vor face treaba, iar explozibilii C4 vor fi la locul lor până la sfârșitul BALTOPS22, cu un cronometru de 48 de ore atașat. Toți americanii și norvegienii ar fi dispărut de mult până la prima explozie. Zilele erau numărate. „Ceasul ticăia și ne apropiam de misiunea îndeplinită,” a declarat sursa. Și apoi: Washington s-a răzgândit. Bombele urmau să fie amplasate în timpul BALTOPS, dar Casa Albă era îngrijorată că o fereastră de două zile pentru detonarea lor ar fi fost prea aproape de sfârșitul exercițiului și ar fi fost evident că America a fost implicată.
În schimb, Casa Albă a avut o nouă cerere: „Pot băieții de pe teren să găsească o modalitate de a arunca în aer conductele mai târziu, la comandă?” Unii membri ai echipei de planificare au fost furioși și frustrați de aparenta indecizie a președintelui. Scafandrii din Panama City exersaseră în repetate rânduri plantarea C4 pe conducte, așa cum ar fi făcut-o în timpul BALTOPS, dar acum echipa din Norvegia trebuia să găsească o modalitate de a-i oferi lui Biden ceea ce își dorea – capacitatea de a emite un ordin de execuție cu succes la momentul ales de el. CIA era obișnuită să gestioneze o schimbare arbitrară și de ultim moment.
Dar, de asemenea, a reînnoit îngrijorările pe care unii le împărtășeau cu privire la necesitatea și legalitatea întregii operațiuni. Ordinele secrete ale președintelui au evocat, de asemenea, dilema CIA din timpul războiului din Vietnam, când președintele Johnson, confruntat cu un sentiment tot mai puternic împotriva războiului din Vietnam, a ordonat Agenției să își încalce statutul – care îi interzicea în mod specific să opereze în interiorul Americii – spionând liderii anti-război pentru a determina dacă aceștia erau controlați de Rusia comunistă. În cele din urmă, agenția a consimțit, iar pe parcursul anilor 1970 a devenit clar cât de departe era dispusă să meargă. Ulterior, în urma scandalurilor Watergate, au apărut dezvăluiri în ziare despre spionarea cetățenilor americani de către agenție, despre implicarea sa în asasinarea unor lideri străini și despre subminarea guvernului socialist al lui Salvador Allende.
Aceste dezvăluiri au dus la o serie dramatică de audieri la mijlocul anilor 1970 în Senat, conduse de Frank Church din Idaho, care au arătat clar că Richard Helms, directorul Agenției la acea vreme, a acceptat că avea obligația de a face ceea ce dorea președintele, chiar dacă aceasta însemna încălcarea legii. Într-o mărturie inedită, cu ușile închise, Helms a explicat cu părere de rău că „aproape că ai o Immaculata Concepție când faci ceva” la ordinele secrete ale unui președinte. „Fie că este corect să o ai, fie că este greșit să o ai, [CIA] lucrează după reguli și reguli de bază diferite față de orice altă parte a guvernului.” În esență, el le spunea senatorilor că, în calitate de șef al CIA, a înțeles că a lucrat pentru Coroană, și nu pentru Constituție. Americanii care lucrau în Norvegia au funcționat în aceeași dinamică și au început să lucreze la noua problemă – cum să detoneze de la distanță explozibilii C4 la ordinul lui Biden.
A fost o misiune mult mai solicitantă decât au înțeles cei de la Washington. Echipa din Norvegia nu avea cum să știe când președintele ar putea apăsa butonul. Va fi peste câteva săptămâni, peste mai multe luni sau peste jumătate de an sau mai mult? C4-ul atașat la conducte ar fi fost declanșat de o baliză sonar lansată de un avion pe termen scurt, dar procedura a implicat cea mai avansată tehnologie de procesare a semnalelor. Odată amplasate, dispozitivele de temporizare întârziată atașate la oricare dintre cele patru conducte ar putea fi declanșate accidental de amestecul complex de zgomote de fond oceanic din Marea Baltică, care este intens circulată – de la nave apropiate și îndepărtate, foraje subacvatice, evenimente seismice, valuri și chiar creaturi marine.
Pentru a evita acest lucru, baliza sonar, odată amplasată, ar emite o secvență de sunete tonale unice de frecvență joasă – asemănătoare cu cele emise de un flaut sau de un pian – care ar fi recunoscute de dispozitivul de temporizare și, după o întârziere prestabilită de câteva ore, ar declanșa explozibilii. („Vreți un semnal care să fie suficient de robust pentru ca niciun alt semnal să nu poată trimite accidental un impuls care să detoneze explozibilii”, mi-a spus Dr. Theodore Postol, profesor emerit de știință, tehnologie și politică de securitate națională la MIT. Postol, care a fost consilierul științific al șefului operațiunilor navale de la Pentagon, a declarat că problema cu care se confruntă grupul din Norvegia din cauza întârzierii lui Biden este una de șansă: „Cu cât explozibilii sunt mai mult timp în apă, cu atât mai mare ar fi riscul unui semnal întâmplător care să lanseze bombele”).
Cum a explodat conducta la 26 septembrie, 2022
La 26 septembrie 2022, un avion de supraveghere P8 al Marinei norvegiene a efectuat un zbor aparent de rutină și a aruncat o baliză sonar. Semnalul s-a răspândit sub apă, inițial la Nord Stream 2 și apoi la Nord Stream 1. Câteva ore mai târziu, explozibilii C4 de mare putere au fost declanșați și trei dintre cele patru conducte au fost scoase din funcțiune. În decurs de câteva minute, bălțile de gaz metan care rămase în conductele închise puteau fi văzute răspândindu-se pe suprafața apei și lumea a aflat că s-a întâmplat ceva ireversibil. FALLOUT Imediat după atentatul cu bombă de la gazoduct, mass-media americană a tratat acest caz ca pe un mister nerezolvat.
Rusia a fost citată în repetate rânduri ca fiind probabila vinovată, stimulată de scurgeri de informații calculate de la Casa Albă – dar fără a stabili vreodată un motiv clar pentru un astfel de act de autosabotaj, dincolo de simpla răzbunare. Câteva luni mai târziu, când a ieșit la iveală faptul că autoritățile ruse au obținut în liniște estimări ale costurilor de reparare a conductelor, New York Times a descris știrea ca fiind „o complicare a teoriilor despre cine a fost în spatele” atacului. Niciun ziar american important nu a cercetat amenințările anterioare la adresa conductelor făcute de Biden și de subsecretarul de stat Nuland.
Deși nu a fost niciodată clar de ce Rusia ar căuta să își distrugă propria conductă profitabilă, o justificare mai clară pentru acțiunea președintelui a venit din partea secretarului de stat Blinken. Întrebat la o conferință de presă din septembrie anul trecut despre consecințele agravării crizei energetice din Europa de Vest, Blinken a descris momentul ca fiind unul potențial bun: „Este o oportunitate extraordinară de a elimina odată pentru totdeauna dependența de energia rusă și, astfel, de a-i lua lui Vladimir Putin posibilitatea de a transforma energia în armament ca mijloc de promovare a intereselor sale. modele imperiale. Acest lucru este foarte important și oferă o oportunitate strategică extraordinară pentru ani de acum încolo, dar între timp suntem hotărâți să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne asigura că consecințele acestei situații nu vor fi suportate de cetățenii din țările noastre sau, de altfel, din întreaga lume.”
Mai recent, Victoria Nuland și-a exprimat satisfacția cu privire la dispariția celui mai nou dintre gazoducte. La sfârșitul lunii ianuarie, în cadrul unei audieri a Comisiei pentru relații externe a Senatului, ea i-a spus senatorului Ted Cruz: „Ca și dumneavoastră, sunt, și cred că și administrația este, foarte mulțumită să aflu că Nord Stream 2 este acum, așa cum vă place să spuneți, o bucată de metal pe fundul mării.” Sursa a avut o viziune mult mai înțeleaptă asupra deciziei lui Biden de a sabota peste 1.500 de kilometri de conductă Gazprom în apropierea iernii. „Ei bine”, a spus el, vorbind despre președinte, „trebuie să recunosc că tipul are o pereche de coaie. A spus că o va face și a făcut-o”. Întrebat de ce crede că rușii nu au reacționat, el a răspuns cinic: „Poate că vor să se capacitatea de a face aceleași lucruri pe care le-a făcut SUA. „A fost o poveste de acoperire frumoasă”, a continuat el. „În spatele ei se afla o operațiune secretă care a plasat experți în teren și echipamente care funcționau pe bază de semnal ascuns. „Singurul defect a fost decizia de a o face”, a scris jurnalistul Seymour Hersh.
