Mireasa vânturilor și străjerul cel bătrân. Toamnă timpurie la Tuzla

Litoralul, nu numai cel românesc, prezintă o atracție aparte pentru toată lumea. La noi, lucrurile au evoluat în sens negativ pentru că mâna care caută gheșeft, pune piciorul, ferm, pe fiecare colț de plajă care poate părea profitabilă.

Anihilarea frumuseții sălbatice se vede că este un cost mic față beneficiile pe care le aduce nefericita civilizare forțată impusă de foamea de bani ce se poate ostoi doar prin vânarea oricărui potențial client. Banii învârt lumea, până n-o mai rămânea nimic.

Așa s-a petrecut cu  2 mai și Vama Veche (odinioară regatul cu cel mai mic număr de supuși sezonieri), așa se conturează viitorul și la Vadu, Corbu și Gura Portiței. Încet, dar sigur, și cele mai mici petice de plajă vor ceda în fața manelelor, a micului prăjit ca să nu se strice și al șprotului vândut pe post de hamsii de Mare Nigrum.

MiniEden-ul de Tuzla

Din acest punct de vedere, plaja din Tuzla reprezintă ultima redută a fostei civilizații a mării, apărată de dificultatea de a ajunge la nisip, amestecată cu lenea proverbială a turistului de sfârșit de săptămână. Și dimensiunea plăjii, o bijuterie îngustă și lungă, ajută încă la această izolare.

Chiar dacă mașina te aduce rapid pe faleză, coborârea este anevoioasă, trebuie să cari berea cu tine, ceva apă, poate de mâncare… Nu e ușor nici pentru cei ce își așează corturile aici, o microcomunitate pentru care culoarea mării la Tuzla este inegalabilă.

Noi am ajuns la Tuzla în plină toamnă, deși era august. Ploaie, vânt, cer vinețiu vopsit dur cu un gri nervos. Totul devenise neprimitor. Aveam să aflăm ulterior că toamna cea timpurie a ținut numai vreo patru-cinci zile. Chiar și așa, culoarea valurilor depășea orice așteptare. O frumuseță înspumată. Hokusai ar fi desăvârșit un tablou măiastru de pe faleza de la Tuzla. Și numai pentru așa priveliște, și merita un drum București – Litoral.

Apoi, am zărit Farul. Întâiul, după numele său, apărător al sufletelor lupilor de talaz, protector al vaselor plutitoare.

Străjerul cel bătrân

L-au construit în 1900 și l-au dat în folosință în 1901. Este cel mai bătrân far de pe marginea românească a Mării Negre (fără cele ridicate de greci în colonii, zic). Mulți ani, slujba bătrânului străjer a fost să salveze vieți, să salveze sufletele ce se luau de piept cu valurile trimise de Poseidon să îi aducă ofrande de fii de oameni.

Sub un cer plumburiu și în bătaia unei ploi mărunte care ne încearcă nervii, Farul din Tuzla seamănă cu o piesă de muzeu care refuză să își dea ultima suflare pentru a deveni o de admirat relicvă. Un turn de șah pe o tablă azi tristă, spălată de sărate spume.

În vârful lui încă mai pâlpâie umbra inimii sale de altădată inspirând construcțiile –puține și prea noi – ce-l înconjoară.

Pe Far nu ai voie să-l pozezi de aproape, căci el este încartiruit într-o unitate militară cu clădiri bine întreținute, cu aparatură misterioasă, toate puse la fereală prin rânduri colțoase de sârmă ghimpată.

Suflet cu aplomb milităresc, sau vreo virilă santinelă n-am zărit, dar este de înțeles să fie așa căci, pe vremea ce-o înduram, căci niciun spion nu și-ar fi murdărit outfit-ul zilei prin glodul falezei, pămân încă arabil.

La ce-ar fi folosit să pui un om de strajă? Sunt câinii zonei pentru asta.

Am filmat ceva, am făcut două-trei fotografii, am fi urcat și în Far, în căutarea unor suflete de salvat, dar ne-am fi pus rău cu Forțele Navale Române, și încă nu știm cum mai bat ăștia după ce i-au învățat ofițerii NATO tehnici de Guantanamo.

Cu vântul împotrivă, ne-am despărțit cu greu de bătrânul Far și am purces spre plaja mult dorită.

Pe drum, o pancartă, pusă în dreptul a trei microcabane abandonate și zăcând spre dezmembrare totală, ne pune la curent cu prețul locului: 25 de euro metrul pătrat de teren, sus, pe faleză, nu departe de veghea Întâiului Far.

Mireasa vânturilor

Să cobori cu mașina direct pe nisip nu este tocmai floare la ureche, dar era musai să facem acest lucru ca să vedem dacă pe aici își va croi civilizația drum pentru a acapara prin maculare și ultima bucățică de plajă demnă de pe Litoral.

Se poate face drumul, dar cu atenție, și nu știu dacă poți căra în siguranță mai mult de patru lăzi de bere sau câteva baxuri de suc. Dar, dacă un ”antreprenor” ar avea destulă putere financiară și buna capacitate de a convinge autorităților băștinașe, s-ar nivela și calea asta, apoi s-ar lărgi plaja, ar apărea baldachinele și șezlongurile (care se amortizează în primele două zile de utilizare), și bombardierii ar sorbi spumos pe post de șampanie povestindu-și minciuni din zilele pe care le-ar petrece ei în Mikonos dacă ar cânta Țancă Hurricane-ul acoloșa, în Elada.

În cuvinte puține: cu oleacă de încăpățânare investițională, se poate face praf și plaja asta.

Pe calea de coborâre sunt copaci și arbuști, o frumusețe.

Când am pus piciorul pe nisip, ploaia s-a simțit și a făcut o pauză. Vântul, nu…

Și i-am văzut pe îndrăzneți.

Pe plaja Tuzla există o construcție din lemn care seamănă a ponton. De fapt, nu e niciun ponton, ci un fel de drum de lemn care se înfundă, căci după el este marea.

Bizara construcție, altfel ridicată cu simț de răspundere, a făcut parte din scenografia unui film realizat sub umbrela ProTV (asta este legenda locului) pentru o cascadorie. Venind în viteză pe podul-ponton, o mașină avea să rupă un simulacru de barieră pentru a se arunca în valuri cu tot cu pasageri.

S-a filmat, s-a plecat, pseudo-pontonul a rămas devenind un bun local.

Acum, însă, scenografia ridicată pentru acel film, găzduia, sub ochii noștri uimiți o ședință foto.

El, ginerică, ea miresică, plus doi fotografi drept martori.

Oare cât trebuie să iubești marea la Tuzla ca să îți faci ședința foto de căsătorie pe un ponton-fantomă, stropiți când de ploaie, când de valuri, luptându-se cu un vânt aspru care avea pretenția să îi ia pe sus?

Mult, zic.

N-au vrut să ne spună nimic, nici cum îi cheamă, nici ce i-a adus aici. Era clipa lor, noi deranjam. Ne-am retras, dar tot am zărit numărul mașinii. Veneau din Giurgiu.

Noi am stat vreo 45 de minute pe plajă, vreme în care mireasa s-a luptat nonstop cu rochia pe care vântul o aranja cum voia el, nicidecum cum se cere la carte. Obraznic, vânt, am putut constata…

Cafea turcească, cadou de inimă bună

Tot plaja din Tuzla este și un fel de cherhana. E cherhanaua omului, nu este una publică. Sau în ziua când toamna timpurie a coborât la Tuzla, nu era pentru oricine îi trece pragul. Cine știe?

Dar, în terasa acoperită, șase sau șapte oameni stăteau de povești, la un tutun, o cafea și un vin. Iar mesele, vreo cinci, aveau oliviere pe ele, și chiar și șervețele… Cum să crezi că nu e local public?

Ei bine, chiar nu era public, dar tot ne-au dat o cafea. Gratis, de ospitalitate. Cafea la nisip. Pe vremea lui Ceașcă Vodă, în Dobrogea, cafeaua la nisip se făcea pretutindeni, chiar și la cofetăriile din Mangalia. Și șuberek găseai, și bragă, și kebab.

Azi, este o raritate, dar și o bunătate…

Pentru cine știe ce e original și deosebit. Și încă un lucru: cafeaua la nisip se face încet și se bea încet, asta te învață că ”festina lente” este chiar un sfat bun, și că nu merită să-ți macini anii într-un zi de zi sprint spre nimic.

Băutul cafelei la nisip rimează cu un singur cuvânt: tihnă.

Valoarea tihnei este cu adevărat ”priceless”, cum zic utilizatorii de azi a unei romgleze bastarde.

Când am ieșit de după peretele de plastic transparent, mireasa vânturilor era tot acolo, legată la braț de ancora viitoarei sale vieți, un băiat înalt și subțire cu un papion strâmbat nonșalant de vântul de care v-am tot povestit în rândurile astea.

Amintire de păstrat, din ziua când toamna timpurie ajunsese la Tuzla.