De când Benjamin Netanyahu a fost ales pentru prima dată prim-ministru al Israelului, în 1996, el și-a construit o carieră ca fiind o persoană care a fost în mod constant antrenată în diverse inițiative diplomatice, politice și de pace de către diferitele administrații americane cu care a lucrat.
În anii 1990, de exemplu, președintele Bill Clinton a fost cel care l-a presat pe Netanyahu să sprijine Acordurile de la Oslo și nu numai să urmeze, ci și să consolideze procesul care fusese pus în mișcare de predecesorul său Yitzhak Rabin. Acesta dn urmă a fost asasinat de un evreu de extremă dreapta cu un an mai devreme.
Clinton l-a presat pe Netanyahu să retragă forțele militare israeliene din orașul Hebron din Cisiordania. Apoi să semneze acordul de la Wye River în 1998. În cadrul acestui acord, Israelul a acceptat să acorde palestinienilor controlul asupra unor părți suplimentare din Cisiordania. Iar în schimb, palestinienii trebuiau să ia măsuri pentru a preveni atacurile teroriste împotriva Israelului.
Netanyahu, în impas
În 2009, când Netanyahu a revenit în funcția de prim-ministru după o pauză de 10 ani, a fost din nou presat să accepte viziunea de pace a unui președinte american. De data aceasta, președintele Barack Obama a fost cel care l-a forțat pe Netanyahu să accepte înghețarea construcției de colonii în Cisiordania, să elibereze prizonierii palestinieni și să poarte discuții cu președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas.
Și apoi a fost președintele Donald Trump. Acesta dorea sprijinul lui Netanyahu pentru planul său „Pace pentru prosperitate”. Plan care ar fi putut stabili condiții dure pentru palestinieni. Dar care susținea totuși ideea unui stat palestinian independent. Totuși, când Netanyahu a vrut să anexeze părți din Cisiordania, administrația Trump a pus piciorul în prag. În schimb, a ajutat la medierea acordurilor istorice de normalizare dintre Israel, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Maroc.
Însă e obișnuit cu situațiile limită
Acesta este un tipar care caracterizează în mare măsură mandatul îndelungat al lui Netanyahu în calitate de prim-ministru al Israelului. Și care se repetă acum, în timp ce IDF (armata Israelului) continuă să lupte împotriva Hamas în Fâșia Gaza. În ciuda presiunilor din partea comunității internaționale, și în special a Statelor Unite, de a prezenta un plan pentru ceea ce se va întâmpla după ce războiul se va încheia, Netanyahu refuză să facă acest lucru.
În loc să articuleze ceea ce Israelul dorește să se întâmple, tot ceea ce Netanyahu este dispus să spună este că va împiedica un alt proces de la Oslo și nu va permite Autorității Palestiniene, entitatea cu care Israelul a negociat timp de mai bine de 30 de ani, să preia controlul asupra Fâșiei Gaza după Hamas.
O parte din incapacitatea lui Netanyahu de a oferi un plan definitiv este dată de componența actuală a coaliției sale. Deși știe că nu există opțiuni reale pentru viitorul Gaza care să nu includă Autoritatea Palestiniană, orice mențiune privind cooperarea cu AP (Armata Palesteniană) ar putea duce la prăbușirea guvernului. Acest lucru se datorează parteneriatului pe care l-a încheiat cu două partide care se opun fără echivoc oricărei posibilități de suveranitate palestiniană asupra Fâșiei Gaza, notează Newsweek.
