Ce pot învăța Statele Unite din recentele manevre diplomatice care au condus la schimbări în Orientul Mijlociu? Apropierea dintre Arabia Saudită și Iran, mediată de China, accelerarea normalizării regionale cu Siria și procesul de pace din Yemen demonstrează cum adversarii pot ajunge la un „modus vivendi” pentru a se adapta intereselor reciproce.
Următorul text reprezintă o opinie a lui Matthew C. Mai, un cercetător asociat la Defense Priorities, opinie publicată la cei de la Newsweek.
În timp ce unii analiști se tem că China înlocuiește Statele Unite ca partener preferat al marilor puteri din regiune, sau că noua apropiere a Siriei în Liga Arabă scuză abuzurile regimului Bashar al-Assad în ceea ce privește drepturile omului, realitatea este că aceste scheme reflectă politicile externe independente, nealiniate, caracteristice în prezent puterilor mijlocii într-o lume multipolară.
O lecție importantă pentru SUA
Există o lecție aici pentru Washington: Adoptarea unei politici externe tranzacționale care să se bazeze pe o diplomație flexibilă, minimizând în același timp încurcăturile în conflicte riscante, ar poziționa mai bine Statele Unite pentru a se angaja în regiune în termeni care să reflecte importanța sa neglijabilă pentru securitatea și prosperitatea Statelor Unite.
Scăderea influenței și a interesului Statelor Unite în Orientul Mijlociu este o consecință naturală a multipolarității și a concentrării Washingtonului pe competiția marilor puteri. Dar politica generală a SUA față de regiune rămâne în continuare necorespunzătoare acestor evoluții. În Siria, Statele Unite continuă să urmărească o misiune prost definită, dar cu risc ridicat. Administrația Obama a desfășurat pentru prima dată forțe terestre în această țară în 2015, ca parte a unei coaliții internaționale pentru a învinge califatul teritorial al ISIS.
Singurul contingent local disponibil pentru o campanie prelungită de combatere a terorismului erau milițiile kurde asociate cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Cu toate acestea, Turcia, un aliat NATO care găzduiește forțele și armele nucleare ale SUA, consideră PKK un grup terorist, având în vedere istoricul său de separatism armat și atacurile pe teritoriul turc din Siria și Irak. Chiar și Statele Unite și Uniunea Europeană (UE) consideră în continuare PKK o organizație teroristă străină.
Cum au influențat SUA Orientul Mijlociu?
La patru ani de la înfrângerea ISIS, Washingtonul susține că prezența în continuare a 900 de forțe americane în Siria este necesară pentru a securiza taberele improvizate de refugiați și de prizonieri în care se află membrii de familie ai luptătorilor ISIS. Dar atacurile nesfârșite cu rachete iraniene, focurile încrucișate turco-kurde și confruntările regulate cu forțele rusești evidențiază modul în care acest aranjament devine din ce în ce mai periculos pentru trupele americane.
În absența unui interes clar al SUA în materie de securitate, o retragere a trupelor ar fi trebuit să aibă loc de mult timp. O astfel de mișcare i-ar determina pe kurzi să negocieze direct cu Turcia sau să caute protecție din partea Damascului. În special, angajamentul diplomatic al SUA cu Ankara i-ar putea ajuta pe kurzi să ajungă la un acord care să prevină viitoarele incursiuni militare turcești în nord-estul Siriei.
Această abordare ar accelera, de asemenea, reconsolidarea statului sirian care, în ciuda brutalității regimului Assad, rămâne o alternativă mai bună decât haosul din deceniul precedent. După cum a susținut cercetătorul F. Gregory Gause III în Foreign Affairs, „o Sirie ordonată, capabilă să împiedice organizațiile teroriste să îi folosească teritoriul și, în timp, să se distanțeze de actualii săi patroni iranieni și ruși, ar fi mai bună decât Siria care există acum”.
Ciocniri de interese
Nu este surprinzător faptul că aceste ciocniri de interese au determinat Riadul să își diversifice parteneriatele cu țări dispuse să ofere tipul de ajutor pe care Washingtonul ezită să îl ofere, cum ar fi dezvoltarea unui program nuclear civil și a rachetelor balistice. Schimbările de pe piața globală a energiei au crescut, de asemenea, influența geopolitică a statelor OPEC.
Potrivit analiștilor geoeconomici Meghan L. O’Sullivan și Jason Bordoff, „Combinația dintre presiunea exercitată asupra investitorilor de a se dezinteresa de combustibilii fosili și incertitudinea privind viitorul petrolului generează deja îngrijorări că nivelul investițiilor s-ar putea prăbuși în anii următori, ceea ce ar duce la o scădere a ofertei de petrol mai rapidă decât cea a cererii”.
După cum s-a văzut în cazul recentelor măsuri de reducere a producției luate de OPEC, acest lucru „sporește puterea petroliștilor” care „controlează cea mai mare parte a capacității de rezervă din lume și pot crește sau reduce producția globală de petrol în scurt timp”.
Cu spatele la SUA?
„Întoarcerea Arabiei Saudite spre est” și influența asupra piețelor energetice globale vor fi caracteristici durabile ale politicii sale externe independente și mai asertive. Dar noile angajamente de securitate ale SUA nu vor spori influența Washingtonului asupra regatului și nici nu vor schimba traiectoria pe termen lung a relației.
În schimb, angajamentul SUA față de Riad ar trebui să se concentreze asupra unor chestiuni selecționate de interes reciproc, cum ar fi combaterea terorismului, schimbul de informații, promovarea unei arhitecturi de apărare aeriană și de securitate maritimă la nivel regional și încurajarea unei soluții politice la războiul civil din Yemen.
Orientul Mijlociu se îndepărtează de Statele Unite. Mai degrabă decât să facă o ultimă încercare de a deveni relevant, Washingtonul ar trebui să considere statutul său diminuat ca pe o oportunitate de a iniția o ieșire foarte necesară dintr-o regiune în care are puține interese în joc, scrie Matthew C. Mai pentru Newsweek.
