Săptămâna aceasta, Israelul a atacat Libanul, Yemenul, Cisiordania și Gaza. Totuși, ținta reală a fost Teheranul. Israelul învinuiește Iranul pentru instigarea atacului Hamas din 7 octombrie anul trecut. De asemenea, statul iran este acuzat și de sponsorizarea atacurilor Hezbollah, Houthi și irakiene pe teritoriul israelian. Într-adevăr, multe persoane din Statele Unite și din regiune atribuie instabilitatea din Orientul Mijlociu Iranului și așa-numitei „Axa de rezistență”. Aceasta din urmă este rețeaua de grupuri militante și guverne proscrise aliate Iranului.
Israelul urmărește să își neutralizeze inamicii, dar și să avertizeze pe oricine și pe toți că „nu există niciun loc în Orientul Mijlociu unde Israelul să nu poată ajunge”. Este puțin probabil ca forța singură să rupă Axa sau să neutralizeze Iranul. În schimb, măsurile militare trebuie să vină alături de inițiative diplomatice care să îndepărteze aceste grupuri de pe orbita Iranului.
Cât de importantă este Axa de Rezistență a Iranului?
Axa a fost esențială pentru extinderea influenței Iranului în Orientul Mijlociu în ultimul sfert de secol. Teheranul, reticent în a se confrunta direct cu Israelul sau SUA, a găsit modalități de a-și frustra și perturba adversarii. Proxeneții au fost ieftini. Cu subvenții mizere și puțină îndoctrinare ideologică, acești acoliți puteau fi antrenați în arme improvizate și tactici de gherilă. Mulți au luptat și au murit în locuri în care Iranul se temea să pășească. Printre acestea se numără regimul Assad din Siria. Între timp, Iranul a păstrat suficientă negare plauzibilă pentru a scăpa de recriminări și a evita escaladarea.
Atacurile Israelului distrug această încredere – cel puțin momentan. Iranul a lansat rachete balistice asupra Israelului. Totuși, lasă să se înțeleagă că este reticent în a-și angaja propriile forțe pentru a-și apăra aliații minori. Hezbollah, între timp, se clatină, iar Hamas se ascunde. Toate aceste grupuri au reușit să se reconstruiască și să se redreseze după bombardamente intensive și eșecuri militare în trecut. Presiunea maximă, inclusiv loviturile de decapitare, s-au dovedit rareori durabile sau eficiente.
Abordarea militară trebuie să fie însoțită de eforturi de contracarare a inerției politice care face ca Axa să se învârtă. Thomas Schelling, pionier al teoriei jocurilor și al gândirii strategice, a subliniat că tipul de război prin procură pe care îl poartă Iranul este plin de probleme de agent principal. Iranul este nerăbdător să transfere riscul asupra proxeneților săi. Dar sunt aceștia dispuși să execute ordinele mandantului?
Grupările teroriste simpatizează Iranul
Hamas, Hezbollah și Houthis simpatizează, fără îndoială, cu viziunea geostrategică mai largă a Iranului, dar interesele lor cheie sunt mai mult parohiale, iar politica lor este locală. Aceste grupuri împărtășesc povești de origine similare, apărând în perioade de război civil și conflicte interne, susținând circumscripții precum șiiții din Liban, zaidii din Yemen și poporul palestinian, care au suferit represiuni și excluderi. Cererile lor de reprezentare și autodeterminare au fost ignorate, atât în arena internă, cât și în comunitatea internațională mai largă. Aceste grupuri nu au fost niciodată doar celule teroriste. Mai degrabă, ele au integrat forțe combatante, partide politice și organizații de servicii sociale într-unul singur.
Iranul s-a încadrat ușor în rolul de sponsor străin, mai ales că principalii antagoniști interni ai acestor grupuri erau considerați slugi americane. Hamas, Hezbollah și Houthis au devenit mai puternice cu sprijinul iranian, dar și mai bătăioase și mai intransigente din punct de vedere politic. Cu toate acestea, aceste grupări și-au păstrat autonomia, încercând să folosească resursele iraniene pentru propriile lor scopuri.
Au existat fricțiuni între a servi Iranul în calitate de sponsor și a satisface cererile de protecție, reprezentare și sprijin social ale electoratului intern. Sprijinul iranian a costat aceste grupuri atât în expunerea militară, cât și în reputație. Unele au încercat să adopte o poziție mai independentă. Hamas, de exemplu, a respins efortul Iranului de a o înrola în campania din Siria în 2011. Cu toate acestea, neavând la dispoziție niciun alt pretendent străin, în cele din urmă a urmat reconcilierea.
Războiul din Orientul Mijlociu
Războaiele prin intermediari sunt greu de oprit deoarece sponsorii transferă costurile bătăliei asupra altora, amânând sosirea impasului dureros care ar putea determina părțile să negocieze, notează thehill.com.
O abordare alternativă este să ne concentrăm pe îndepărtarea proxeneților. Dacă oamenii care susțin în prezent Hamas, Houthis și Hezbollah văd că cererile lor politice de reprezentare echitabilă și autodeterminare sunt realizabile prin intermediul unui proces politic, instigările Iranului vor fi mai puțin convingătoare.
Carnagiul războiului din Gaza a deturnat atenția și energia de la procesele de pace din alte țări. Planurile pentru Yemen și Liban, negociate de Organizația Națiunilor Unite, care conturează planuri pentru un spațiu politic incluziv care abordează interesele acestor grupuri de respingere, lâncezesc. De asemenea, nevoia urgentă de încetare a focului umanitar în Gaza a depășit problema unui acord la scară largă între israelieni și palestinieni privind schimbul de terenuri în schimbul păcii.
Acum este momentul, în timp ce luptele sunt în desfășurare și impulsul militar defavorizează Iranul, ca SUA și principalii săi parteneri regionali, precum Arabia Saudită, Turcia și Emiratele Arabe Unite, să relanseze aceste discuții și să ofere stimulente reale pentru ca partenerii minori ai Axei să lase deoparte jugurile lor proxy.
