Într-un interviu amplu acordat Associated Press înainte de vizita în Africa, Papa Francisc și-a exprimat clar opoziția față de incriminarea homosexualității. În prezent, homosexualitatea este ilegală în 67 de țări, 11 dintre acestea impunând pedeapsa cu moartea. Dar, după ce a acordat un răspuns definitiv în acest sens, interlocutorul său l-a întrebat dacă actele homosexuale sunt păcătoase. Papa a răspuns, spunând: „Este, de asemenea, un păcat să nu ai milă unul față de celălalt”.
Imediat, atenția publicului s-a concentrat asupra folosirii de către papă a cuvântului „păcat”. În câteva ore, suveranul pontif a trimis o scrisoare scrisă de mână părintelui James Martin, principala voce catolică din Statele Unite care pledează pentru construirea unor „punți” între homosexuali și biserică. În scrisoarea sa, papa a scris că „incriminarea homosexualității nu este nici bună, nici dreaptă”, dar este „un păcat” să te angajezi în relații homosexuale, „ca orice act sexual în afara căsătoriei”. Papa a adăugat apoi: „Desigur, trebuie să se ia în considerare și circumstanțele, care pot diminua sau elimina vina”.
Dacă papa ar fi fost un politician, i s-ar fi spus să „rămână la mesaj”. Astăzi, o mare parte din viața noastră politică este centrată în jurul unei mentalități de tipul „noi vs. ei”. Este această lume în alb și negru în care mulți își găsesc confortul știind că ceea ce cred ei este adesea ratificat de membrii familiei, de colegi și de propriile surse de informare, scrie colaboratorul The Hill, John Kenneth White.
Lumea în „alb și negru”
În Biserica Catolică, opoziția față de Papa Francisc și-a asumat propria mentalitate creionată în alb și negru. Thomas Tobin, episcopul în retragere din Providence, R.I., a criticat sprijinul acordat de suveranul pontif pentru uniunile civile ale homosexualilor, spunându-le aderanților săi: „Biserica nu poate susține acceptarea unor relații obiectiv imorale”. Charles Chaput, arhiepiscop emerit de Philadelphia, critică deschis apelul papei la sinodalitate, descriind sesiunile de ascultare de doi ani în curs de desfășurare între liderii bisericii și laici ca fiind „imprudente și predispuse la manipulare, iar manipularea implică întotdeauna necinste”, adăugând: „A spune adevărul este polarizant”.
Regretatul cardinal George Pell, scriind sub pseudonim, a proclamat pontificatul lui Francisc drept o „catastrofă”, condamnând „confuzia tot mai profundă, atacul asupra moralei tradiționale și introducerea în dialog a jargonului neomarxist despre excludere, alienare, identitate, marginalizare, cei fără voce, LGBTQ, precum și deplasarea noțiunilor creștine de iertare, păcat, sacrificiu, vindecare, răscumpărare”.
Criticii așteaptă cu nerăbdare următorul conclav papal unde, speră ei, va fi ales cineva care să vadă lumea din perspectiva lor în alb și negru. Între timp, Papa Francisc reface Biserica Catolică acceptând pensionarea unor episcopi precum Tobin și refuzând să îi promoveze pe alții precum Chaput. Referindu-se la criticii săi în timp ce se întorcea din Africa, papa a spus: „Sunt oameni care aparțin unui partid, nu bisericii”.
„Incluziunea radicală”
Cardinalul din San Diego, Robert W. McElroy, unul dintre cei numiți recent de Papa Francisc, este un apărător vocal al acestuia. McElroy pledează pentru o „incluziune radicală” a persoanelor LGBTQ, a femeilor, a imigranților și a catolicilor divorțați și recăsătoriți, în viața bisericii.
McElroy scrie că provocările actuale ale Bisericii Catolice „provin din realitatea conform căreia o biserică care cheamă toate femeile și toți bărbații să își găsească un cămin în comunitatea catolică conține structuri și culturi de excludere care îi îndepărtează pe mai mulți de biserică sau care le fac mai multor persoane călătoria în credința catolică extrem de grea”.
Catolicii înțeleg că lumea în care trăiesc nu este una în alb și negru. După doi ani de ascultare a credincioșilor, liderii bisericii au auzit criticile privind catolicii divorțați și recăsătoriți care sunt excluși de la primirea Sfintei Împărtășanii, lipsa de primire a homosexualilor și lesbienelor în comunitatea bisericească, dorința de a-i accepta mai mult pe cei de diferite origini rasiale și etnice și nevoia de a întinde o mână de ajutor imigranților.
Mulți dintre credincioși doresc, de asemenea, ca politica să se încheie la ușile bisericii, fiind în mod explicit de acord cu Papa Francisc, care a declarat anterior că nu a refuzat niciodată Sfânta Împărtășanie nimănui, inclusiv politicienilor catolici pro-alegere. Aceste răspunsuri sunt o recunoaștere a faptului că laicii nu trăiesc într-o lume în alb și negru, ci văd tot felul de culori, inclusiv multe nuanțe de gri.
Acestea fiind spuse, au opinii definitive cu privire la anumite probleme morale. De exemplu, când vine vorba de abuzurile sexuale ale preoților asupra minorilor, indignarea a fost puternică și clară. Există, de asemenea, o recunoaștere a faptului că există claritate morală în alte probleme, inclusiv în ceea ce privește relațiile extraconjugale, posesia de pornografie infantilă și, în rândul multor catolici, chiar și aplicarea pedepsei cu moartea.
Drumul spre succes al lui Papa Francisc
Papa înțelege că lumea este dezordonată și, împotriva oricărui sfat pe care l-ar putea da consultanții politici, este dispus să se angajeze în dialoguri socratice pe care criticii săi le evită atât de des cu asiduitate. Poate că această înțelegere este cea care l-a făcut pe Papa Francisc o figură populară, 82% dintre catolici exprimându-și o opinie favorabilă. Comentariile sincere ale papei cu privire la homosexualitate, „Cine sunt eu să judec?”, împreună cu încurajarea sa către părintele Martin de a „continua pe această cale” acțiunile sale de apropiere față de catolicii homosexuali, îl fac pe acesta să fie o voce de frunte care caută să câștige convertiți, nu să-i pună pe lista neagră a ereticilor.
Și mai este și îndemnul papei către preoții săi – „omiliile!”. – sfătuindu-i să își limiteze predicile la 10 minute și să lase enoriașilor „un gând, un sentiment și o imagine”, astfel încât „oamenii să poată aduce ceva acasă cu ei”.
Acest papă înțelege că Biserica Catolică se află într-un punct de inflexiune. Ea poate deveni mai mică și mai omogenă, dar, în același timp, mai bătrână și mai albă. Sau poate vedea o lume în care convertiții sunt bineveniți, mila este extinsă și se găsește vindecare. Acest papă singur nu poate realiza acest lucru. Dar accentul pus de el pe sinodalitate și pe angajarea într-un dialog constructiv cu cei din afara ușilor bisericii este o cale de urmat, singura cale de urmat.
John Kenneth White este profesor de politică la The Catholic University of America. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu Matthew Kerbel, este „American Political Parties: De ce s-au format, cum funcționează și încotro se îndreaptă”.
