Atunci când vine vorba de influențarea schimbărilor climatice, cel mai mic ocean din lume are o greutate mai mare decât cea a sa. S-a estimat că apele reci ale Arcticii absorb până la 180 de milioane de tone de carbon pe an – mai mult de trei ori mai mult decât emisiile anuale ale orașului New York, ceea ce face din acesta unul dintre rezervoarele de carbon esențiale ale Pământului.
Însă descoperiri recente arată că dezghețarea permafrostului și scurgerile bogate în carbon din râul Mackenzie din Canada determină o parte a Oceanului Arctic să elibereze mai mult dioxid de carbon (CO2) decât absoarbe.
Banda transportoare
La fel ca multe părți ale Arcticii, râul Mackenzie și delta sa s-au confruntat în ultimii ani cu temperaturi semnificativ mai ridicate în toate anotimpurile, ceea ce a dus la o mai mare topire și dezgheț a cursurilor de apă și a peisajelor.
În acest colț mlăștinos din Teritoriile de Nord-Vest ale Canadei, al doilea cel mai mare sistem hidrografic al continentului încheie o călătorie de o mie de mile care începe în apropiere de Alberta. De-a lungul drumului, râul acționează ca o bandă transportoare pentru nutrienții minerali, precum și pentru materia organică și anorganică. Acest material se scurge în Marea Beaufort ca o supă de carbon dizolvat și sedimente. O parte din carbon este în cele din urmă eliberată, sau degajată, în atmosferă prin procese naturale.
Oamenii de știință au considerat Marea Beaufort fiind un rezervor de CO2 slab sau moderat, ceea ce înseamnă că absoarbe mai mult gaz cu efect de seră decât eliberează. Dar a existat o mare incertitudine din cauza lipsei de date din această regiune îndepărtată.
Simulările întăresc paradoxul
Pentru a umple acest gol, echipa de studiu a adaptat un model biogeochimic oceanic global numit ECCO-Darwin. El a fost dezvoltat la Jet Propulsion Laboratory al NASA din California de Sud și la Massachusetts Institute of Technology din Cambridge. Modelul asimilează aproape toate observațiile oceanice disponibile, colectate timp de peste două decenii de către instrumentele de mare și de satelit (de exemplu, observațiile privind nivelul mării de la altimetrele din seria Jason și presiunea din fundul oceanului de la misiunile GRACE și GRACE Follow-On).
Oamenii de știință au folosit modelul pentru a simula evacuarea apei dulci. Ca și elementele și compușii pe care aceasta îi transportă. Inclusiv carbon, azot și siliciu – pe parcursul a aproape 20 de ani (din 2000 până în 2019).
Problema încă se studiază
Cercetătorii, din Franța, SUA și Canada, au descoperit că evacuarea râurilor declanșează o degazare atât de intensă în sud-estul Mării Beaufort încât înclină balanța de carbon. Asta ducând la o eliberare netă de CO2 de 0,13 milioane de tone metrice pe an. Aproximativ echivalentul emisiilor anuale a 28.000 de mașini pe benzină. Eliberarea de CO2 în atmosferă a variat în funcție de anotimpuri. Ea este mai pronunțată în lunile mai calde. Atunci debitul râurilor a fost mare și a existat mai puțină gheață care să acopere și să rețină gazul.
Punctul zero al schimbărilor climatice
Oamenii de știință studiază de zeci de ani modul în care evoluează ciclul carbonului între oceanul deschis și atmosferă. Un proces numit flux de CO2 aer-mare.
Cu toate acestea, înregistrările observaționale sunt puține. Acolo, terenul, gheața de mare și nopțile lungi de la pol pot face dificilă monitorizarea și experimentele pe termen lung.
„Cu modelul nostru, încercăm să explorăm contribuția reală a periferiilor de coastă. La fel, și a râurilor la ciclul carbonului arctic”, a declarat autorul principal Clément Bertin. Bertin este cercetător la Littoral Environnement et Sociétés din Franța.
Astfel de informații sunt esențiale, deoarece aproximativ jumătate din suprafața Oceanului Arctic este compusă din zone de coastă.
