Răscoala țărănimii din 1784, cunoscută autohton sub numele de „Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan” exprimă drama țărănimii ioabage din Transilvania, dominată de Imperiul Habsburgic. Momentul 1784 a reprezentat summumul situației economice din Transilvania Imperială, zdruncinată de conducerea feudală. Prin actul revoltei țărănimii, a fost pus în discuție atât statutul de toleranți, cât și cel economic al românilor din regiune.
La începutul secolului al XVIII-lea, guvernul austriac a fost format în regiunea centrală a Transilvaniei, în urma înfrângerii grupării maghiare antihabsburgice. Nobilimea maghiară locală încă mai deținea pământurile, dar statul austriac a avut întâietate asupra lor. Una dintre consecințele acestui fapt a fost dubla impozitare a iobagilor, odată de nobilul maghiar, apoi de statul habsburgic. Impozitele percepute asupra iobagilor români au crescut în mai multe rânduri, ajungând la sume considerabile, foarte greu de suportat de aceștia. La asta se adaugă și faptul că toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o perioadă scurtă de timp, de la începutul secolului al XVIII-lea până la mijlocul secolului, adică în doar 60 de ani.
Horea, sursa foto evenimentul istoric
Economia era controlată de o mână de nobili
În cadrul dietei din 1714 a fost creată o robotă ( obligație în muncă a iobagilor și jelerilor din Transilvania către stăpânul feudal) de 4 zile pe săptămână. Legislația urbană din 1769 a fost și mai severă, impunând munca în toate cele șapte zile ale săptămânii, patru zile de muncă cu brațele și trei zile de muncă cu vite. Dacă munca lor era considerată insuficientă, stăpânii aveau autoritatea de a-i pedepsi imediat cu lovituri de băț și, frecvent, chiar de a-i spânzura sau de a-i ucide folosind „dreptul de băț” (autoritatea judecătorului suprem, inclusiv autoritatea de a impune pedeapsa capitală, acordată celor mai puternici indivizi).
Grava situație în care se aflau iobagii era dublată și de povara impozitelor. Iobagii erau obligați să plătească stăpânilor „zeciuiala”, aceasta reprezenta un impozit anual, echivalent cu a zecea parte din producția agricolă, atât din produsele agricole cât și din cele animale. Mai mult, iobagii erau obligați să dea „plocoanele”, un dar făcut în semn de recunoaștere față de stăpân, cărăușiile, și să asigure cazarea militarilor și a funcționarilor care colectau taxele.
Țăranii erau nemulțumiți pentru că nobilii dețineau monopolul asupra vânătorii, morăritului și pescuitului, precum și o mare parte din păduri, pajiști și terenuri agricole. De asemenea, li se cerea să îndeplinească sarcini legate de minerit, construirea de cuptoare, mutarea lemnului și a minereului și plata impozitelor. Iobagilor li se permitea să se căsătorească doar cu acordul lorzilor.
În anii dinaintea rebeliunii, iobagii români din Munții Apuseni au trimis mai multe delegații cu petiții în care își expuneau problemele la Curtea Imperială de la Viena și la autoritățile transilvănene din Sibiu, în încercarea de a-și recupera drepturile pierdute și de a cere scutiri de taxe. De cele mai multe ori, petițiile nu au primit niciun răspuns, iar delegații au fost închiși, amendați sau încarcerați, deoarece era împotriva legii ca iobagii să își exprime nemulțumirile la acea vreme. Horea însuși a făcut patru călătorii la Viena cu petiții în numele șerbilor, dar ajutorul promis care a rezultat în urma depunerii acestor petiții a avut un impact redus asupra statutului șerbilor români din Transilvania.
În vara anului 1784 are loc o schimbare de paradigmă. Împăratul austriac Iosif al II-lea a acordat permisiunea ca mai mulți soldați să fie înrolați în regimentele de grăniceri transilvăneni, trupe imperioase în contextul luptelor pe care Imperiul Habsburgic le ducea împotriva francezilor și a turcilor. Țăranii iobagi care s-au înrolat în aceste regimente au fost eliberați din servitute și li s-au acordat toate privilegiile cetățenilor liberi.
Bineînțeles, mulți iobagi vizitau centrele de recrutare din cauza greutăților pe care le îndurau pe moșiile nobilimii sau ale monarhiei austriece. Prin urmare, nobilii au perceput un pericol direct major pentru interesele lor, deoarece pierdeau o sursă semnificativă de forță de muncă gratuită și, în consecință, o sursă importantă de venit. Opoziția nobilimii maghiare a reprezentat momentul care a declanșat răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan în 1784.
Crișan, sursa foto hunedoaralibera.ro
Crișan a fost inițiatorul răscoalei
La Brad, în județul Hunedoara, într-o zi de târg, Crișan s-a întâlnit cu un număr semnificativ de iobagi, cărora le-a spus să se adune trei zile mai târziu la biserica din Mesteacăn.
La 31 octombrie 1784, s-au adunat 600 de țărani din Zărand și din Munții Apuseni la locul stabilit de Crișan. Horea nu a putut participa din cauza bolii, prin urmare Crișan și Cloșca au participat în locul lui.
Pe lângă o scrisoare din partea împăratului Iosif al II-lea care îi îndemna pe români să se înroleze în regimentele de grăniceri, Crișan le-a arătat țăranilor și o cruce de aur pe care o obținuse de la Horea și care îi fusese înmânată acestuia din urmă de însuși împăratul austriac. Ca urmare a reiterării de către preotul din Mesteacăn a celor afirmate de Crișan, iobagii au plecat imediat spre Alba Iulia pentru a se înrola în armată și a scăpa de servitute. Spiritul revoluționar a lui Crișan s-a propagat rapid în Zarand, iar mulțimea mărșăluia spre comitatele învecinate.
Pentru a evita să fie opriți de nobilimea maghiară, revoluționarii s-au îndreptat spre Alba Iulia, ocolind orașul Brad, petrecându-și noaptea la Curechiu. Ei au fost atacați de soldați husari pe tot parcursul nopții, dar i-au respins și dezarmat. Intențiile rebelilor au fost modificate de acest conflict și s-au întors la Brad.
În județul Hunedoara se înregistra tendința care a început în județul Zarand. Țăranii au jefuit și incendiat fiecare curte de nobil din comunele Sulighet, Bretea, Ilia, Sârbi, Gurasada, Tătărești, Leșnic, Dobra, Roșcani, Geoagiu de Jos ș.a. în decursul a două zile, începând cu 4 noiembrie 1784, la castelul baronului Anton Iosika din Brănișca, pe valea Mureșului. Rebelii au măcelărit și batjocorit mai mulți preoți, aristocrați și oameni de rând. Iobagii de pe Valea Streiului și din Țara Hațegului au fost puși în acțiune și de țăranii care călătoreau dinspre Zarand, iar aproape toate comunele până la granița cu Țara Românească au asistat la distrugerea și incendierea clădirilor aristocraților.
Forțele din Zarand, care tocmai ajunseseră pe Valea Mureșului, se pregăteau să atace castelul Devei, unde se refugiaseră mai mulți nobili și funcționari din județul Hunedoara. La 6 și 7 noiembrie 1784, Devei a fost ținta a două raiduri eșuate. Rebeliunea a cuprins însă și alte ținuturi din zonele înalte, de lângă Turda și Cluj, de pe Târnave, de pe Valea Streiului și până la Arad, pe Mureș. La apogeul său, rebeliunea, sentimentul de victorie al țăranilor răzvrătiți și apariția Ultimatumului lui Horea au coincis.
Nota ultimativă elaborată de Horea cuprindea patru puncte care exprimau doleanțele iobagilor transilvăneni: Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!; Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea; Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare; Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu; Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.
gravura Horea, sursa foto adevarul
Habsburgii au pus recompensă pe capul lui Horea
Țăranii sași și maghiari s-au alăturat insurecției, care s-a extins în zona Aradului și a Sibiului. La Tibru, Valea Bradului și Sălciua, autoritățile militare și civile au negociat armistiții cu rebelii pentru a câștiga timp. Revoluționarii și armata imperială s-au angajat în lupte crâncene la Brad (27 noiembrie 1784), Lupșa și Râmeț (29 noiembrie), țăranii înregistrând o serie de victorii. Dar când țăranii au fost înfrânți la Mihăileni, pe 7 decembrie, Horea a ordonat populației să se îndrepte spre vatră pentru iarnă.
În urma răscoalei, nobilii maghiari au pus o recompensă de 300 de galbeni pe capul lui Horea. Toate punctele de trecere în Țara Românească și Moldova erau păzite. În plus, Imperiul Habsburgic a cerut și Constantinopolului să nu acorde azil iobagilor revoluționari.
Execuţia lui Horea şi Cloşca. Sursa foto: wikipedia
Horea și Cloșca au fost trădați la 27 decembrie de către un pădurar din Abrud, iar în consecință, cei doi lideri ai răscoalei au fost capturați în pădurea Scorletului din Munții Gilăului.
Crișan a ales să fie stăpân pe destinul său curmându-și viața în închisoare, cât despre Cloșca și Horea, aceștia au fost condamnați la moarte prin frângerea cu roata.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan a avut ecouri după moartea liderilor săi. Împăratul habsburg a ordonat ca „toți românii care vor fi neîndoios cunoscuți că au comis maltratări, să fie mutați cu vitele și ustensilele lor”.
Moților li s-a oferit dreptul la educație, eliminarea robirii gliei și a serviciului personal (toate acestea au intrat în vigoare în august 1785) la pășunat gratuit și scutirea de cărăușie.
Ecourile răscoalei au răsunat pe scena mondială. Pamflete, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice și gravuri ale liderilor rebeli au fost publicate peste tot, din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia.
Revolta a fost relatată și în paginile ziarului britanic The Times:„Deposedaţi şi oprimaţi de sălbaticii lor stăpâni, ei erau obligaţi să îşi pună până şi soţiile la muncă în câmp, să cultive pământul, ca să poată fi capabili să satisfacă birurile absurde puse de stăpânii lor. Această stare de servitute nu mai putea fi tolerată, iar ei urmăreau cu consecvenţă un moment favorabil să se elibereze de ea. De ceva timp era uşor de observat că inimile clocotesc în piepturile acestor oameni; după ceva vreme au izbucnit şi au refuzat să îndeplinească îndatoririle feudale care le erau cerute; au transmis o listă cu plângerile lor Împăratului; dar deşi doleanţele erau îndreptăţite, şi susţinute de cele mai clare principii ale dreptului natural, acestea au fost nesocotite: nu era în interesul unor persoane puternice ca Împăratul să vadă aceste plângeri în adevărata lor lumină; ei au reuşit să se impună în faţa domnului lor şi nicio reparaţie nu a fost acordată acestei naţiuni oprimate. ”
