Un tip umitor de relaxat și foarte prezent. ”Îngropat” între mii de mărunțișuri, Mielu David rar spune că nu are ceva. La vânzare, stau cu rândul, el și soția. Nea Mielu face și achizițiile.
Loc, clădiri, personaje
Piața Pajura este construită odata cu primele ”blocuri” din cartier. Un soi de vile cu parter plus două etaje.Element definitoriu: aveau sobe în camere. Ridicate, probabil, nu mult după începutul anilor 50. Cu un aer ușor sovietic. Și piața are cam același aer, unul șfichiuit de secera ce sprijin la ciocan. Dar ciocanul refuză să fie tăiat tocmai de elanul muncitoresc al secerii. Brr, ce imagine stahanovistă…
Piața are câteva tarabe. Uneori, vara, una e posibil să fie ocupată de un nenea care vinde roșii teribil de gustoaste. În rest, dacă faci excepție de copiii care îți urlă în creieri așa cum au văzut ei în desenele animate de azi, asemănarea cu actualul Cernobâl este izbitoare.
Până la piață despre care va povestesc duce un gang ce are magazine pe stânga și pe dreapta. Pe stânga avem un aprozar și un atelier de tapițerie. Pe drepta, un butic cu de toate, apoi urmele unei crâșme de tip ”cățeaua leșinată”. Distrusă și închisă, sau invers.
În buticul cu de toate, patronul, te așteaptă, de la 16 până după 18, patronul, Mielu David. Nu mielul David. Dimineața stă soția la tejghea.
Buticul n-are reclamă, nu are nume . Mielu David îi spune ”varză!” 50 de metri pătrați de sute, poate mii de lucruri. Ce nu e pe rafturi sau pe pereți rămân stivuite pe multe mese. Francezii numesc acest stil de obiecte stivuite una peste alta bric-a – brac.
E cel mai rural magazinel pe care l-am văzut în vreun oraș.
Antreprenor în serie. Pe bune
Ce se vinde bine, dom Mielu? ”Chiloții, șosetele merg mereu. Astea sunt din fibră de bambus – numai 7 lei. Am aici marfă de 12-13 mii de euro, dar sunt zile când nu vinzi nimic!”.
Confirm. Într-o oră și ceva de discuție au intrat două două cucoane, una a înapoiat ceva bani, a doua a cumpărat trei lumânărele tip puc de hochei.
Mielu David este un antreprenor în serie, încă de pe vremea când acest cuvânt nici nu ne stătea pe limbă. El s-a apucat de comerț prin 1992. A avut un chioșc. În 1998, a considerat că trebuie altceva. ”Parcă am prevăzut că dărâmă Băsescu chioșcurile pe domeniul public. Am vândut. Șase luni mai târziu au dărâmat chioșcul”.
A fost și taximetrist. A avut și sifonărie. Apoi, exact pe locul asta, a avut un soi de aprozar. DaFruct se chema. De la David și fructe. Când hipermarketurile au izbit nemilos cu importuri de sute de tone de alimente, s-a subțiat și cu aprozarul.
Așa a apărut magazinul cu de toate.
”Nu pot să stau, domnule. Eu nu pot să stau, trebuie să fac ceva”, spune nea Mileu. Antreprenorul are 63 de ani, merge spre 64. Îi dai 55 cu greu. Tricou la modă, geacă de calitate, șapcă baseball Under Armour. E pensionar de un an. Patron și pensionar.
Downsizing românesc
Nu mai are angajați de mult. Și un angajat de-ar avea, n-ar mai ieși la liman.
”Domnule, ești mulțumit de afacere? ”Sunt și nu sunt. Nu te îmbogățești, dar trăiești decent„.
Mielu e mucalit: ”Spre exemplu, nu am să merg la mare la noi. De câțiva ani merg în Grecia și în Turcia. Am fost și la bulgari de vreo două-trei ori, dar e mai bine la greci și la turci.”
În cariera lui de antreprenor nu s-a împrumutat de la nimeni. Doar odată, la început, a primit 130.000 de lei de la părinți. Nu intra în bănci, nu vrea să știe de credite.
Șitți cum pune adaosul comercial Mielu? Foarte simplu, conform experienței: ”La un obiect ieftin pui adaos mic. La unul scump, pui adaosul mai mare!”
Nea Mielu are doi copii. Primul are 48 de ani, a făcut Politehnica și câștigă foarte bine. 2000 de euro i se pare un salariu foarte mic. Celălalt băiat îmbutelia fresh-uri. Acum are alt business.
Mielu David nu mai fumează de 20 de ani. În magazinul ”varză” are produse și mai vechi de cinci ani. Spre exemplu, un robot de bucătărie Grunding. Se vinde acum cu același preț de acum șapte ani, deci nu câștigă nimic la el. Dar capătă ceva loc liber.
Și dacă ar fi nevoit să închidă și buticul-varză, ce ar face Mielu David?
”Nu pot să stau. Am niște vie, din familie, la Tohani. Poate m-aș apuca de agricultură. Agricultura azi e bătaie de joc. Nu se plătește și nu cred că se va mai plăti corect pentru munca depusă la câmp”.
Din prag, spre ieșire fac cu mâna câtorva pompe de chiuvetă, unor lipiciuri import și autohtone și unei stive de umbrele. Ocolesc niște băști, câteva perne de scaun calitate China și ceva papuci dark blue. Plastic curat.
De pe peretele opus, o ”goarnă roșie pentru tricicletă copil mic” îmi face cu ochiul…
